James Clavell Vârtejul Vol. 2




НазваJames Clavell Vârtejul Vol. 2
старонка7/53
Дата канвертавання27.11.2012
Памер2.88 Mb.
ТыпДокументы
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   53

CAPITOLUL 44


Baza aeriană Kowiss; ora 5,20 după-amiază. Starke săltă cartea pe care o ceruse şi se uită la ea. Era asul de pică. Mormăi, superstiţios ca cei mai mulţi dintre piloţi, dar totuşi îl strecură plin de importanţă printre celelalte cărţi.

Erau cinci în bungalowul său şi jucau poker: Freddy Ayre, Doc Nutt, Tăticu Kelly şi Tom Lochart - care sosise cu o zi în urmă de la Zagros Trei cu altă încărcătură de piese, continuând evacuarea, prea târziu ca să se-ntoarcă. Din pricina ordinului care interzicea zborurile în acea zi, Zi Sfântă, erau ţinuţi la sol până a doua zi în zori.

În cămin ardea un foc de lemne, după-amiaza fiind rece. În faţa lor se aflau grămezi de riali, cea mai mare în fata lui Kelly, cea mai mică în faţa doctorului Nutt.

- Câte cărţi, Tăticu? întrebă Ayre.

- Una, spuse Kelly fără şovăială, aruncând o carte, şi le aşeză pe cele patru pe care le ţinea în mână cu faţa în jos pe masă dinaintea lui.

Era un bărbat înalt, slăbănog, cu o faţă boţită, cu părul cânepiu, rar, fost pilot RAF, abia trecut de patruzeci de ani. I se zicea Tăticu pentru că avea şapte copii şi încă unul pe drum.

Ayre îi servi cartea foarte ceremonios. Kelly se holbă ia ea pentru moment, apoi, fără s-o întoarcă, o amestecă încetişor cu celelalte, după care, cu foarte mare atenţie şi ceremonie, le ridică şi aruncă o privire furişă fiecărui colţişor drept, carte după carte - şi oftă vesel.

- Căcat! spuse Ayre.

Râseră cu toţii, cu excepţia lui Lochart, care privea posac cărţile. Starke se încruntă îngrijorat pentru el, dar bucuros că era acolo, alături de ei. Era vorba despre scrisoarea secretă a lui Gavallan pe care John Hogg o adusese cu avionul.

- O mie de riali deschiderea, spusese Doc Nutt, şi toată lumea se uită la el.

De obicei punea cel mult o sută de riali. Lochart îşi filă absent cărţile, neinteresat de joc, cu mintea la Zagros şi Şeherazada. Noaptea trecută BBC-ul raportase ciocniri violente în timpul Marşului de Protest al Femeilor din Teheran, Isfahan şi Meshek, şi alte demonstraţii programate pentru azi şi mâine.

- Prea mult pentru mine, spuse şi zvârli cărţile.

- Să de văd, Doc, mai pun câteva mii, spuse Starke, şi încrederea doctorului se topi. Trăsese două cărţi; Starke una, Ayre trei. Kelly se uită la cărţile sale: patru, cinci, şase, şapte, opt - o chintă.

- Două mii ale voastre, Duke, şi încă trei.

- Mă arunc, spuse Ayre imediat, aruncând două perechi - regi şi decari.

- Mă arunc, spuse şi Doc Nutt cu un oftat de uşurare, uimit că putuse să fie atât de nesăbuit la început, şi aruncă cele trei dame pe care le primise, convins că Starke are o chintă, culoare sau full.

- Trei ale tale, Tăticu, şi încă treizeci de mii, spuse Starke dulce, simţindu-se foarte bine.

Renunţase la un şase dintr-o pereche ca să păstreze patru cupe, mergând la culoare. Asul de pică făcea o chintă foarte spartă, dar totuşi câştigătoare - dacă ar fi putut să-l păcălească pe Kelly şi să-l facă să renunţe.

Toţi ochii îl fixau pe Kelly. Încăperea era tăcută. Chiar şi Lochart devenise dintr-o dată interesat.

Starke aştepta răbdător, supraveghindu-şi faţa şi mâinile, destul de neliniştit de aerul încrezător al lui Kelly şi întrebându-se ce-ar face dacă acesta ar licita din nou, întrebându-se, de asemenea, ce-ar zice Manuela dac-ar afla că e gata să pună câştigul pe-o săptămână pe o chintă spartă.

Ar fi în stare să-mi spargă rulmenţii, îşi zise şi zâmbi.

Kelly asudase. Văzuse zâmbetul neaşteptat al lui Starke. Îl mai prinsese o dată la o cacialma, dar asta fusese cu săptămâni în urmă şi nu pentru treizeci de mii, ci numai pentru patru.

Nu-mi pot permite să pierd plata pe-o săptămână, totuşi. Afurisitul ar putea să încerce o cacialma. Ceva îmi spune că bătrânul Duke încearcă să mă păcălească. Şi mi-ar prinde bine un plus de salariu. Îşi mai trecu o dată în revistă cărţile, ca să se asigure că chinta lui era chiar o chintă - sigur că e o afurisită de chintă, pentru Dumnezeu, iar Duke mă şmechereşte. Îşi simţi gura pornind să zică "să-ţi văd alea treizeci de mii", dar se opri şi în loc de asta spuse:

- Pe mă-ta, Duke!

Azvârli cărţile şi toată lumea râse, cu excepţia lui Starke, care culese potul, îşi strecură cărţile în pachet şi le amestecă, pentru a se asigura că nimeni nu le poate vedea.

- Pun pariu că mergeai la cacialma, Duke, spuse Lochart şi rânji.

- Eu? Eu, cu o chintă royală? spuse Starke, inocent, în mijlocul strigătelor ironice.

Aruncă o privire la ceas.

- Trebuie să fac rondul. Hai s-o lăsăm după cină, ei? Tom, vrei să vii cu mine?

- Sigur.

Lochart îşi puse pufoaica şi-l urmă afară.

În vremuri normale, acesta era pentru ei momentul cel mai frumos al zilei: cu puţin înainte de apusul soarelui, toate zborurile încheiate, toate elicopterele spălate şi realimentate, gata pentru a doua zi, un pahar de băutură care-i aştepta, ceva timp pentru citit, scris câteva scrisori, ascultat muzică, mâncat, un telefon acasă şi-apoi patul.

Baza se prezenta grozav.

- Hai s-o luăm un pic pe jos, Tom, spuse Starke. Când te-ntorci la Teheran?

- Ce-ar fi la noapte?

- Prost, nu?

- Mai rău! Ştiu că Şeherazada a fost la marşul femeilor, deşi i-am spus să n-o facă şi restul îl ştii.

Noaptea trecută, Lochart îi povestise despre tatăl ei şi în amănunt despre cum fusese pierdut HBC. Starke rămăsese cu gura căscată şi încă mai era tulburat şi încă o dată îşi binecuvântase norocul că nu ştiuse când fusese luat la întrebări de Hussain şi Gărzile sale Verzi.

- Mac s-o fi îngrijit el de Şeherazada până acum, Tom! O să aibă el grijă ca totul să fie okay.

Când sosise Lochart, luaseră legătura prin radio cu McIver şi din întâmplare recepţia fusese minunată şi-l rugaseră să se intereseze dacă fata e teafără.

În câteva minute aveau să aibă din nou legătura lor zilnică cu Teheranul.

- E restricţie numai până revenim la normal. Acum o să luaţi legătura de câte ori vreţi. Asta s-ar putea întâmpla din zi în zi, zisese maiorul Changhiz, comandantul bazei.

Şi deşi erau urmăriţi de peste drum, din turnul principal al aerodromului, legătura le păstra sănătatea mintală şi dădea o aparenţă de normalitate.

Starke spuse:

- După ce o să fie golit sîmbătă Zagros Trei şi-o să fiţi cu toţii aici, de ce nu iei un 206, la prima oră? O să aranjez eu cu Mac.

- Mulţumesc, asta ar fi trăsnet!

Acum, când propria sa bază era închisă, Lochart se afla nominal sub comanda lui Starke.

- Te-ai gândit s-o ştergi dracu de-aici cu un 212, în locul lui Scot? Odată ce pleacă din Zagros, ar trebui să fie okay. Sau şi mai bine, plecaţi amândoi. Am să vorbesc cu Mac.

- Mulţumesc, dar Şeherazada nu poate să-şi lase familia tocmai acum.

Mai merseră o vreme. Noaptea cobora iute, rece, dar limpede, aerul mirosind greu a petrol de la uriaşa rafinărie din apropiere, aproape complet închisă şi în cea mai mare parte cufundată în întuneric, cu excepţia câtorva coşuri înalte în care ardeau gazele. La baza lor, luminile erau deja aprinse în cele mai multe bungalowuri, în hangare şi-n bucătărie: aveau propriile lor generatoare pentru cazul în care curentul electric care alimenta baza ar fi fost întrerupt. Maiorul Changhiz îi spusese lui Starke că nu există posibilitatea ca cineva să se amestece în sistemul electric al bazei lor.

- Revoluţia s-a terminat, căpitane! Imamul a preluat conducerea.

- Şi ăştia de stânga?

- Imamul a ordonat lichidarea lor dacă nu se supun Statului nostru Islamic, spusese maiorul Changhiz cu voce dură şi ameninţătoare. Cei de stânga, kurzii, bahaii, străinii, orice duşman. Imamul ştie ce să facă.

Imamul. Fusese la fel şi când îl chemaseră în faţa komitehului lui Hussain. De parcă ar fi fost semidivin. Hussain fusese judecătorul şef şi acuzator, iar încăperea, o parte a moscheii, fusese plină cu oameni ostili de toate vârstele, toţi din Gărzile Verzi, şi cinci judecători. Şi nici un martor.

- Ce ştii de evadarea duşmanilor Islamului din Isfahan, cu elicopterul?

- Nimic.

Imediat, unul din ceilalţi patru judecători, toţi tineri, duri şi cu desăvârşire analfabeţi, spusese:

- E vinovat de crime împotriva lui Allah, împotriva Iranului, ca fiind exploatator în favoarea sataniştilor americani. Vinovat!

- Nu, spusese Hussain. Aceasta este o curte legală după legea coranică. Este aici să răspundă la întrebări, nu pentru crime. Nu încă. Nu este acuzat de nici o crimă. Căpitane, te rog spune-ne tot ce ai auzit despre crima de la Isfahan.

Aerul din încăpere era fetid. Starke nu văzuse nici un chip prietenos, totuşi toţi ştiau cine e. Toţi ştiau de bătălia împotriva fedalnilor de la Bandar-e Delam. Teama lui fusese ca o durere surdă, ştiind că e de unul singur, la mila lor.

Trăsese adânc aer în piept si-si alese cu grijă cuvintele.

- În numele lui Allah cel Milostiv, începând aşa cum începeau toate surâsurile din Coran, şi o tresărire de surpriză străbătuse încăperea- eu însumi nu ştiu nimic, n-am fost martor la nimic care să aibă de-a face cu asta, nici măcar în parte. Am fost în Bandar-e Delam la vremea aceea. Din câte ştiu eu, nici unul dintre oamenii mei n- a avut de-a face cu asta. Ştiu doar ce mi-a spus Zatak din Abadan când s-a întors de la Isfahan. Şi-a spus exact aşa: "Am auzit că marţi nişte sprijinitori ai Şahului, toţi ofiţeri, au fugit spre sud într-un elicopter pilotat de un american".

- Allah să-i blesteme pe toţi sataniştii!

- Asta-i tot ce-a spus. Asta-i tot ce ştiu;

- Eşti un închinător al lui Satan! spusese unul dintre ceilalţi judecători, întrerupându-l triumfal. Eşti american. Eşti vinovat!

- Sunt un Om al Cărţii şi-am dovedit deja că nu sunt închinător al Satanei. Dacă n-aş fi fost eu, mulţi de-aici ar fi fost morţi.

- Dacă am fi murit la bază, am fi în Paradis acum, spusese furios un membru al Gărzilor Verzi din spatele încăperii. Împlinim lucrarea lui Allah. N-avem nimic de-a face cu tine, necredinciosule!

Strigăte de încuviinţare. Pe neaşteptate, Starke lăsase să-i scape un muget mânios.

- Pe Allah şi Profetul Său, sunt din Poporul Cărţii şi Profetul ne-a lăsat privilegii anume şi ne-a apărat!

Tremura de furie. Teama-i dispăruse. Ura acel tribunalul ad-hoc, îngustimea vederilor lor şi prostia, ignoranţa şi bigotismul.

- În Coran se zice: "O, Popor al Cărţii nu treceţi peste mulţimea adevărurilor din religia voastră, nici nu urmaţi dorinţele celor care deja au pornit pe calea rătăcirii şi au făcut pe mulţi alţii să se abată de la drumul cel drept". Eu n-am făcut-o, adăugase brutal, strângându-şi pumnii şi Allah să-i blesteme pe cei care spun altfel.

Cu toţii se holbaseră uluiţi la el, chiar şi Hussain. Unul dintre judecători sparse tăcerea:

- Tu... tu ai citat din Coran. Citeşti araba tot aşa cum vorbeşti farsi?

- Nu, nu... Eu nu, dar...

- Atunci ai avut un învăţător, un mullah.

- Nu, nu... am citit...

- Atunci eşti un vrăjitor! strigase cineva. Cum poţi să cunoşti Coranul dacă n-ai avut nici un învăţător şi nici nu citeşti araba, limba sfântă a Coranului?

- Am citit în engleză, limba mea. Fusese privit cu şi mai mare uimire şi neîncredere până când vorbise Hussain:

- E-adevărat ce spune. Coranul e tradus în multe limbi străine.

Mai multă mirare. Un tânăr cu faţa spuzită se uitase miop la el prin ochelari cu lentile groase, crăpate.

- Dacă e tradus în alte limbi, Excelenţă, atunci de ce nu este şi în farsi? Ca să citim şi noi, dacă am putea citi.

Hussain spusese:

- Limba Sfântului Coran este araba. Ca să cunoască cum se cuvine Sfântul Coran, drept-credinciosul trebuie să ştie să citească în arabă. Mullahii din toate ţările învaţă araba pentru acest motiv. Profetul, fie-i numele lăudat, a fost arab. Allah i-a vorbit în această limbă, ca alţii s-o poată scrie. Ca să cunoşti într-adevăr Cartea Sfântă, trebuie s-o citeşti aşa cum a fost scrisă.

Hussain îşi întorsese ochii negri spre Starke.

- O traducere e întotdeauna mai puţin decât originalul, nu-i aşa?

Starke îi surprinsese expresia ciudată a privirii.

- Da, zisese, intuiţia spunându-i că trebuie să confirme. Da. Așa este. Mi-ar plăcea să pot să-l citesc în original.

Din nou tăcere. Tânărul cu ochelari reluase:

- Dacă cunoşti Coranul atât de bine încât poţi cita din el în faţa noastră ca un mullah, de ce nu eşti mahomedan? De ce nu eşti drept-credincios?

Încăperea fusese străbătută de-un val de foşnete. Starke şovăise aproape în panică, fără să ştie ce să răspundă, dar sigur că răspunsul greşit avea să însemne moartea. Tăcerea se adâncise, apoi se auzise spunând:

- Pentru că Allah nu a luat încă vălul de pe urechile mele, nu încă, şi nici nu mi-a deschis pe deplin spiritul.

Adăugase apoi involuntar:

- Nu mă împotrivesc şi aştept. Aştept răbdător. Atmosfera din cameră se schimbase. Tăcerea devenise plină de înţelegere. Hussain spusese în şoaptă:

- Mergi la Imam şi aşteptarea ta va lua sfârşit. Imamul îţi va deschide spiritul către Slava lui Allah. Imamul îţi va deschide sufletul, ştiu. Am stat la picioarele Imamului. L-am auzit pe Imam predicând Cuvântul, dînd Legea, împărţind liniştea lui Allah.

Un oftat trecuse prin încăpere şi atenţia tuturor se îndreptase către mullah, urmărindu-i ochii şi lumina din adâncul lor, ascultând prospeţimea care-i răzbătea din voce şi extazul ce se înălţa din ea. Starke era îngheţat şi-n acelaşi timp uşurat.

- N-a venit Imamul ca să deschidă sufletul lumii? N-a apărut Imamul printre noi ca să purifice Islamul de rău şi să răspândească Islamul în lume, să poarte mesajul lui Allah, aşa cum a fost făgăduit? Imamul este.

Cuvântul rămăsese atârnând în aerul încăperii. Toţi înţeleseseră. Şi Starke.

Mahdi, îşi zise, ascunzându-şi uluirea. Hussain vrea să spună că Khomeini este în realitate Mahdi, cel de-al doisprezecelea Imam legendar, dispărut cu secole în urmă şi despre care şiiţi cred că este doar ascuns de vederea lumii. Nemuritor. Cel despre care Allah a făgăduit că va reapărea într-o zi ca să conducă o lume perfectă.

Îi văzuse pe toţi privind nemişcaţi la mullah. Mulţi încuviinţau din cap, cu lacrimile alunecându-le pe obraji. Toţi, toţi, ca purtaţi de vrajă şi mulţumiţi şi nici unul îndoindu-se.

Dumnezeule mare, îşi zisese prostit, dacă iranienii îi acordă lui Khomeini şi titlul ăsta, puterea lui n-o să aibă margini. Vor fi douăzeci-treizeci de milioane de bărbaţi, femei şi copii, disperaţi să-i împlinească poruncile, care se vor arunca fericiţi în moarte la cel mai mic semn al lui. Si de ce nu? Mahdi garantează un loc în Paradis, îl garantează.

Cineva spusese.

- Allah e mare!

Alţii îi preluaseră cuvintele ca un ecou şi începuseră să vorbească între ei, Hussain conducând discuţia, uitând de Starke. În cele din urmă îl băgaseră în seamă şi-l lăsaseră să plece, spunând:

- Du-te la Imam. Du-te şi crede! Întorcându-se la bază pe jos, păşise ciudat de uşor şi-şi aminti că niciodată nu-i păruse aerul mai bun, niciodată nu se simţise mai plin de bucuria vieţii. Poate din pricină c-am fost atât de aproape de moarte! se gândi. Eram un om mort şi cumva m-am întors la viaţă. De ce? Şi Tom. De ce a scăpat din Isfahan, de la Barajul Dez şi HBC? E vreun motiv sau doar norocul?

Şi-acum, în lumina asfinţitului, îl urmărea pe Lochart profund îngrijorat pentru el. Era groaznic ce aflase de HBC, de tatăl Şeherazadei, groaznic că Tom şi Şeherazada se aflau într-o situaţie fără ieşire. Curând vor trebui amândoi s-aleagă: exilul împreună - poate niciodată nu se vor mai putea întoarce aici - sau să se despartă - probabil pentru totdeauna.

- Tom, e ceva special, foarte secret, doar între noi. John Hogg a adus o scrisoare de la Andy Gavallan.

Erau la o distanţă bună de bază, păşind de-a lungul drumului de centură, pe lângă gardul întocmit din opt şiruri de sârmă ghimpată, şi nu se temeau c-ar fi putut să-i audă cineva. Totuşi continuă cu voce scăzută.

- În principiu, Andy e teribil de deprimat de viitorul nostru aici şi spune că se gândeşte să evacueze ca să-si reducă pierderile.

- Nu-i nevoie de asta! spuse dintr-o suflare Lochart cu un neaşteptat ton muşcător în glas. Lucrurile or să se întoarcă la normal. Trebuie să se întâmple asta. Andy va trebui să îndure toate astea. Noi putem îndura, poate si el.

- Asudă din plin, Tom! Astea-s probleme economice, ştii asta la fel de bine ca oricine. De luni de zile nu suntem plătiţi pentru munca pe care-o facem, n-avem îndeajuns de lucru pentru păsărele şi piloţii de aici, pe care el îi plăteşte din fondurile de la Aberdeen, Iranul e în ruine şi noi o luăm pe cocoaşă întruna.

- Vrei să spui că din pricină că Zagros Trei a fost închis o să se anuleze o mulţime de plăţi? N-am nici o vină, afurisenia...

- Ia-o încetişor, Tom! Andy a auzit zvonuri că toate companiile străine de aviaţie, societăţile mixte sau oricare dracu altele, în special cele cu elicoptere, vor fi naţionalizate ca dracu cât de curând.

Lochart era plin de speranţe neaşteptate. Nu mi-ar da asta o scuză perfectă să rămân? Dacă fură -naţionalizează - păsărelele noastre, tot au nevoie de piloţi experimentaţi. Pot să vorbesc farsi, aş putea să pregătesc iranieni, ceea ce trebuie să fie planul lor şi... Cum rămâne cu HBC? înapoi la HBC, îşi zise neputincios, întotdeauna înapoi la HBC.

- De unde ştie Duke?

- După cum a zis-o Andy, era o sursă neîndoielnică. Ce ne-ntreabă pe noi - pe tine, pe Scrag, pe Rudi şi pe mine - e că dacă el şi Mac pot veni cu un plan ce poate fi dus la capăt, noi şi oricât de mulţi piloţi ar fi nevoie am scoate aparatele pe cerul liber, dincolo de Golf?

Lochart rămase cu gura căscată.

- Iisuse, vrei să spui... să decolăm pur şi simplu, fără nici o aprobare, fără nimic?

- Sigur, da nu ridica vocea!

- E nebun! Cum putem să coordonăm Lengeh, Bandar-e Delam, Kowiss şi Teheran? Toată lumea vă trebui sa decoleze în acelaşi timp şi distanţele se vor aduna!

- Cumva trebuie s-o facă, Tom! Andy spune că aşa sau închide prăvălia!

- Nu cred! Compania are lucrări în toată lumea.

- La fel spune că dacă pierdem Iranul, ne-am dus.

-Uşor pentru el, spuse amar Lochart. Nu pierde decât banii! Uşor să ne forţeze mâna când stă bine mersi la adăpost şi tot ce riscă sunt banii. El zice că dacă se mulţumeşte să scoată personalul şi părăseşte restul S-G, se dă cu burta în sus?

- Da, asta vrea să spună.

- Nu cred o iotă!

Starke ridică din umeri. La urechile lor ajunsese un vaiet slab, tânguitor şi se-ntoarseră, privind dincolo de bază, către capătul cel mai îndepărtat din porţiunea lor de teren. În lumina slabă, abia putură să-l vadă pe Freddy Ayre şi cimpoiul său, aşezat pe locul unde, prin acordul tuturor, avea voie să exerseze.

- Drace! spuse Starke acru. Zgomotul ăla mă scoate din minţi!

Lochart îl ignoră.

- Sigur că n-ai de gând să sprijini o blestemată de deturnare pentru că... Asta o să fie de fapt! în nici un caz eu nu merg la treaba asta.

Starke ridică din umeri.

- Ce spun ceilalţi?

- Ei nu ştiu şi n-o să-i întreb încă. Aşa cum am spus, asta este între noi, pentru moment.

Starke aruncă o privire la ceas.

- E aproape vremea sa-l chemăm pe Mac.

Lochart fu străbătut de un fior. Vântul purta până la ei plânsetul cimpoiului.

- Să fiu al dracului dacă înţeleg cum poate cineva să pretindă că asta e muzică! Ideea lui Andy merită chibzuită, Tom. Ca ultimă soluţie.

Lochart nu-i răspunse. Se simţea prost, amurgul i se părea urât, totul mergea rău. Chiar şi aerul mirosea urât poluat de rafinăria din apropiere, şi-şi dori să fie înapoi la Zagros, sus, aproape de stele, unde aerul şi pământul nu erau poluate, tot trupul lui dorind cu disperare să fie în Teheran, unde era chiar şi mai poluat, dar era şi ea acolo.

- Nu te baza pe mine. M-am gândit. Eu nu merg. E-o nebunie toată ideea! Imediat ce-ai să te gândeşti şi tu lai asta, ai să vezi că-i o trăsnaie a unui ţicnit.

- Sigur, bătrâne!

Starke se întrebă când avea să înţeleagă prietenul său că dintre toţi el, Lochart, era cel pe care se punea cel mai mare preţ - într-un fel sau altul.

1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   53

Падобныя:

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconChaire «James McGill» d’étude du discours social
«James McGill» d’étude du discours social (The James McGill Professorship of Social Discourse Theory) pour deux mandats consécutifs,...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconFeel da bounce vol. 3

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconVol. 11, No. 13/14, July 2010

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 66, No. 3, September, 2006

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 59, No. 1, March, 1999

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 63, No. 3, September, 2003

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconUnisist newsletter Vol. 23 N°2 page

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconTemps de vol depuis Paris

Размесціце кнопку на сваім сайце:
be.convdocs.org


База данных защищена авторским правом ©be.convdocs.org 2012
звярнуцца да адміністрацыі
be.convdocs.org
Галоўная старонка