James Clavell Vârtejul Vol. 2




НазваJames Clavell Vârtejul Vol. 2
старонка5/53
Дата канвертавання27.11.2012
Памер2.88 Mb.
ТыпДокументы
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   53

CAPITOLUL 42

JOI

22 februarie l979


La nord-vest de Tabriz; ora 11,20 dimineaţa. Din locul unde se aşezase pe treptele carlingii elicopterului său, aterizat sus pe coasta muntelui, Erikki putea să vadă până departe în Rusia Sovietică. Mult sub el, râul Aras curgea către est, către Marea Caspică, strecurându-se printre chei şi trecători şi marcând cea mai mare parte a graniţei dintre Iran şi Uniunea Sovietică.

Spre stânga putea privi până departe în Turcia, către muntele Ararat, care se înălţa la 5l65 de metri. Elicopterul era aşezat nu departe de gura peşterii unde se afla postul secret american de ascultare. Se aflase, se gândi cu o veselie întunecată.

Când aterizase acolo, în după-amiaza zilei ce trecuse, altimetrul arăta 2856 de metri. Grupul pestriţ de fedaini pe care-l adusese cu el năvălise în peşteră, dar peştera era pustie, nici urmă de americani, iar când Cimtarga o inspectase, descoperise că tot echipamentul important era distrus şi caietele de cifru lipseau. Se vedeau numeroase semne ale unei plecări grăbite, dar nimic într-adevăr valoros, care să merite luat.

- O s-o curăţăm oricum, spusese Cimtarga oamenilor săi. Curăţaţi-o, ca şi pe celelalte.

Iar către Erikki adăugase:

- Ai putea ateriza acolo?

Arătase spre un loc depărtat, deasupra lor, unde se zărea instalat complexul de antene radar:

- Trebuie să le desfac.

- Nu ştiu, spusese Erikki.

Grenada pe care i-o dăduse Ross era încă prinsă cu bandă adezivă de subţioara stingă - Cimtarga şi paznicii lui nu-l percheziţionaseră - iar pumnalul pukoh se afla încă în teaca de la spate.

- Mă duc să văd.

- Mergem să vedem, căpitane, spusese Cimtarga râzând. În felul ăsta n-ai să fii tentat să ne părăseşti!

Zburase până acolo. Antenele erau ancorate în fundaţii adânci de beton, pe faţa nordică a muntelui, cu o mică porţiune plată în faţa lor.

- Dacă vremea e ca astăzi, o să fie okay, dar nu şi dacă se-ntăreşte vântul. Aş putea plana, ca să te cobor cu vinciul, zâmbise vulpeşte.

Cimtarga râsese.

- Mulţumesc, dar nu, nu vreau să mor prematur.

- Pentru un sovietic, în special pentru un KGB-ist sovietic, nu eşti un om rău.

- Nici tu, pentru un finlandez!

De sâmbătă, de când Erikki pornise să zboare pentru Cimtarga, începuse să-i fie simpatic omul - nu c-ai putea avea încredere sau să-ţi placă cineva de la KGB, îşi zise, dar el fusese politicos şi corect, îi dăduse o parte dreaptă din hrană şi noaptea trecută împărţiseră împreună o sticlă de vodcă şi-i oferise cel mai bun loc pentru dormit.

Dormiseră într-un sat la douăzeci de kilometri sud, pe covoare aşternute pe podeaua de pământ bătătorit. Cimtarga îi spusese că, deşi acesta era aproape în totalitate teritoriu kurd, satul era în secret fedain şi sigur.

- Şi-atunci de ce păstrezi santinela lângă noi?

- E sigur pentru noi, căpitan, nu şi pentru tine.

Cu două nopţi în urmă, când Cimtarga şi străjile veniseră la palatul Hanului după el, imediat după plecarea lui Ross, fusese condus cu maşina până la baza aeriană şi, în întuneric şi împotriva tuturor regulamentelor de zbor, decolase către satul din munţi, la nord de Kvoy. Acolo, în zori, se adunase un grup mare de oameni înarmaţi şi zburaseră către primul dintre cele două posturi radar americane. Era distrus, gol şi fără personal, ca şi acesta.

- Cred că i-a anunţat cineva că venim, spuse Cimtarga dezgustat. Spioni împuţiţi.

Mai târziu, Cimtarga îi spusese că localnicii şopteau că americanii se evacuaseră cu o noapte înainte, luaţi de acolo cu elicoptere fără numere de înregistrare şi fără însemne şi foarte mari.

- Ar fi fost bine să-i prindem spionând, foarte bine! Umblă zvonul că ticăloşii pot să vadă la o mie cinci sute de kilometri în teritoriul nostru.

- Ai avut noroc că n-au fost aici. Ar fi putut ieşi o luptă şi asta ar fi creat un incident internaţional.

Cimtarga râsese.

- N-avea nimic de-a face cu noi. Nimic! S-ar fi dat din nou vina pe kurzi. Altă treabă împuţită de-a lor! Nişte golani, nu? Ei ar fi fost cei vinovaţi. Împuţiţii yezdvas, aşa-i? La sfârşit, trupurile lor ar fi fost găsite pe pământurile kurzilor. Asta ar fi fost o dovadă suficientă pentru Carter şi CIA.

Erikki se mută mai jos cu o treaptă. Îi îngheţase şezutul din pricina metalul rece; se simţea deprimat şi obosit. Noaptea trecută dormise prost din nou. Avusese coşmare cu Azadeh. Nu mai dormise bine de când apăruse Ross.

Eşti un prost, îşi zise pentru a mia oară. Ştiu, dar asta nu ajută cu nimic. Nimic nu pare să ajute. Poate că te oboseşte zborul. Ai deja prea multe ore în condiţii proaste, prea mult zbor de noapte. Şi-apoi ai la ce să te gândeşti: Nogger, Rakoczy şi toate acele omoruri. Şi Ross. Şi cel mai mult dintre toate, Azadeh. O fi teafără? încercase să facă pace cu ea, a doua zi dimineaţă, privitor la Johnny al ei.

- Recunosc c-am fost gelos. E-o prostie să fii gelos. Jur pe străvechii zei ai strămoşilor mei că pot trăi cu tine şi cu amintirea lui. Pot, ş-o să fac, spusese, dar rostirea cuvintelor nu-l purificase. Pur şi simplu nu mi-am închipuit că o să fie atât de... atât de bărbat şi atât de... atât de primejdios. Kukriul ăla ar putea ţine piept cuţitului meu.

- Niciodată, dragul meu, niciodată! Sunt atât de bucuroasă că tu eşti tu şi eu sunt eu şi suntem împreună. Cum putem să scăpăm de aici?

- Nu toţi, nu împreună şi nu în acelaşi timp, îi răspunsese cinstit. Soldaţii ar fi bine să plece cum pot. Cu Nogger şi cu ei şi câtă vreme tu eşti aici... Nu ştiu, Azadeh, nu ştiu încă cum putem scăpa. Va trebui s-aşteptăm. Poate am putea ajunge-n Turcia.

Privi către est, în Turcia, atât de aproape şi totuşi atât de departe câtă vreme Azadeh se afla încă la Tabriz. Treizeci de minute în zbor până la ea. Dar când? Dacă intrăm în Turcia şi elicopterul nu este confiscat şi dacă aş putea realimenta, am putea zbura până la Al Shargaz, ţinându-ne la graniţă. Dacă, dacă, dacă! Zei ai strămoşilor mei, ajutaţi-mă!

La paharul de vodcă din noaptea trecută, Cimtarga fusese la fel de taciturn ca întotdeauna, dar băuse bine şi împărţiseră sticla cinstit, pahar cu pahar, până la ultima picătură.

- Mai am una pentru la noapte, căpitane.

- Bun! când o să terminaţi cu mine?

- O să dureze două-trei zile ca să isprăvim aici, apoi ne întoarcem la Tabriz.

- Şi după asta?

- După asta om vedea.

Dacă n-ar fi fost vodca, Erikki l-ar fi înjurat. Se ridică în picioare şi urmări iranienii îngrămădind echipamentul pentru încărcare. Cea mai mare parte a lui părea să fie foarte obişnuit. Porni să bată cu paşi mari terenul accidentat, cizmele sale făcând zăpada să trosnească. Santinela veni după el. Nici o clipă vreo şansă de scăpare, în toate cele cinci zile nu avusese o şansă cât de mică.

- Ne place tovărăşia ta! spusese Cimtarga odată, citindu-i gândurile, încreţindu-şi coada ochilor săi orientali.

Deasupra lui se vedeau oameni lucrând la antenele radar, demontându-le. Pierdere de vreme! Chiar şi eu ştiu că nu e nimic special în privinţa lor.

- Asta n-are importanţă, căpitane, spusese Cimtarga. Şefului meu îi place cantitatea! A zis să luăm totul. Mai mult e mai bine decât prea puţin. De ce-ţi faci griji? Eşti plătit cu ora, şi din nou râsul, dar fără ironie.

Simţind un cârcel în muşchii cefei, Erikki se întinse, apoi se aplecă, atingând cu vârfurile degetelor vârful cizmelor şi, în poziţia aceea, îşi lăsă braţele şi capul să atârne libere, apoi îşi legănă capul într-un semicerc cât de mare putea, lăsând greutatea acestuia să întindă tendoanele şi ligamentele şi muşchii şi să alunge cârcelul, fără să forţeze nimic, folosind doar greutatea lui.

- Ce faci? întrebă Cimtarga apropiindu-se.

- E grozav pentru durerile din ceafă.

Îşi puse din nou ochelarii fumurii. Fără ei, lumina reflectată de zăpadă era neplăcută.

- Dac-o faci de două ori pe zi, n-o să te doară niciodată ceafa.

- Ah, şi pe tine te doare ceafa? Eu sufăr întruna de aşa ceva. Trebuie să mă duc la un tratament cel puţin de trei ori pe an. Şi asta ajută?

- Garantat. M-a învăţat o chelneriţă. Purtatul tăvilor toată ziua le dă o mulţime de dureri de ceafă şi de cap şi de spate. Ca şi piloţilor. E o activitate specifică. Încearcă şi-ai să vezi.

Cimtarga se aplecase ca Erikki şi-şi mişcase capul.

- Nu, nu faci bine! Lasă-ţi capul, braţele şi umerii să atârne libere. Eşti prea ţeapăn.

Cimtarga făcu cum i se spusese, îşi simţi gâtul trosnind, încheieturile eliberându-se şi când se ridică din nou spuse:

- E minunat, căpitane! îţi rămân dator.

- E un schimb pentru vodcă.

- Merită mai mult decât o sticlă de vodcă.

Erikki se holbă la el surprins, căci din pieptul lui ţâşni sângele în urma glonţului care îl străpunsese venind din spate; apoi se auzi o rafală urmată de altele, în timp ce o mulţime de nomazi se revărsau din ascunzătorile din spatele stâncilor şi copacilor cu strigăte de luptă şi Allah-u akbar, trăgând din mers. Atacul fu scurt şi violent şi Erikki îi văzu pe oamenii lui Cimtarga doborâţi pe întreg platoul, covârşiţi la iuţeală. Santinela sa, unul dintre puţinii care aveau armă, începuse să tragă la primul glonţ, dar fusese lovit imediat şi-acum un nomad bărbos stătea deasupra lui şi-şi termina mulţumit treaba - cu patul armei. Ceilalţi se năpustiră în peşteră. Alte focuri de armă, apoi din nou tăcere.

Doi bărbaţi se repeziră la el şi el îşi ridică braţele în sus, simţindu-se fără apărare, gol şi prost, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Unul dintre atacatori îl răsuci pe Cimtarga cu faţa în sus şi-l împuşcă din nou. Celălalt trecu de Erikki şi intră în cabina elicopterului, să se asigure că nu se ascunde nimeni acolo. Omul care-l împuşcase pe Cimtarga se opri în faţa lui Erikki, respirând greu. Era mărunt, cu pielea măslinie şi bărbos, cu ochi şi păr negru, purta îmbrăcăminte grosolană şi putea.

- Lasă mâinile jos, spuse într-o engleză greoaie. Sunt şeicul Baiazid! Sef aici. Avem nevoie de tine si de elicopter.

- Ce vreţi de la mine?

În jurul lor nomazii ucideau răniţii şi luau morţilor orice putea avea vreo valoare.

- CASEVAC.

Baiazid zâmbi subţire, privindu-l pe Erikki drept în ochi.

- Mulţi dintre noi muncim la sonde şi foraje. Cine e câinele ăsta?

Făcu un semn cu piciorul către Cimtarga.

- Îsi spune Cimtarga. Era sovietic si cred că si de la KGB.

- Sigur că sovietic, spuse omul aspru. Sigur că de la KGB. Toţi sovieticii din Iran sunt de la KGB. Documentele, te rog!

Erikki îi dădu actele sale de identitate. Nomadul le citi şi clătină din cap ca pentru sine însuşi şi, spre şi mai marea surpriză a lui Erikki, i le înapoie.

- De ce zbori cu clinele sovietic?

Ascultă tăcut, chipul lui întunecându-se pe măsură ce Erikki îi istorisea cum îl atrăsese în cursă Abdullah Han.

- Abdullah Han nu-i bărbatul de supărat. Puterea lui Abdullah cel Crud foarte mare, chiar şi în ţinuturile kurzilor.

- Sunteţi kurzi?

- Kurzi, spuse Baiazid, convenindu-i minciuna.

Îngenunche şi-l percheziţiona pe Cimtarga. N-avea nici un act, doar câţiva bani pe care-i băgă repede în buzunar şi nimic altceva, cu excepţia pistolului din toc şi a muniţiei, pe care le luă de asemenea.

- Ai combustibil plin?

- Trei sferturi.

- Vreau merg douăzeci de mile sud. Eu îţi arăt. Apoi luăm CASEVAC după care mergem Reizaieh, la spitalul de acolo.

- De ce nu la Tabriz? E mult mai aproape.

- Reizaieh e în Kurdistan. Kurzii sunt în siguranţă acolo, câteodată. Tabriz aparţine duşmanilor noştri, iranienii. Şahul sau Khomeini, nici o diferenţă. Mergi la Reizaieh.

- Au right! Overseas Hospital ar fi cel mai bun. Am mai fost acolo înainte şi au o platformă de aterizare, sunt obişnuiţi cu CASEVÂC. Putem realimenta acolo. Au combustibil de elicopter. Cel puţin aveau pe vremuri.

Baiazid şovăi.

- Bun. Da. Plecăm îndată.

- Şi după Reizaieh ce urmează?

- Dacă ne slujeşti bine, poate tu eliberat să-ţi iei soţia de la Gorgon Han.

Şeicul Baiazid se întoarse şi strigă oamenilor săi să se grăbească şi să se urce în elicopter.

- Porneşte, te rog!

- Cum rămâne cu el? Erikki arătă către Cimtarga. Şi cu ceilalţi?

- Soarele şi păsările fac curând aici foarte curat.

Le luă puţin timp să urce la bord şi să plece, Erikki plin de speranţă acum. Nu fură probleme să găsească aşezarea micului sat. Elicopterul fusese adus pentru o bătrână.

- Ea e căpetenia tribului nostru! spuse Baiazid.

- N-am ştiut că femeile pot conduce triburile!

- De ce nu, dacă-s de-ajuns de înţelepte, de-ajuns de puternice, destul de deştepte şi din familiile potrivite? noi mahomedani suniţi, nu cei de stânga sau ereticii şiiţi, sau ca vacile care pun mullahi între om şi Allah. Allah e Allah! Plecăm îndată.

- Vorbeşte englezeşte?

- Nu.

- Pare foarte bolnavă. S-ar putea să nu reziste drumului.

- Voia lui Allah!

Dar rezistase drumului de o oră şi Erikki ateriza pe platoul spitalului. Zburase jos tot drumul, ocolind Tabrizul şi aerodromurile militare. Baiazid stătuse în faţă, lângă el, şase străji înarmate în spate, lângă căpetenia lor, întinsă pe o brancardă, trează, dar nemişcată, stăpânită de mari dureri, însă fără să se plângă.

Overseas Hospital fusese construit, utilat şi sponsorizat de companiile petroliere străine. Un doctor, surori şi infirmieri sosiră la platforma de aterizare la câteva secunde după ce atinseseră pământul. Doctorul purta o haină albă cu o mare cruce roşie pe mânecă, peste un pulover foarte gros, şi era trecut de treizeci de ani, american, cu cearcăne întunecate în jurul ochilor injectaţi.

Îngenunche lângă brancardă în timp ce ceilalţi aşteptară în tăcere. Femeia gemu uşor când îi atinse abdomenul, deşi mâinile doctorului erau blânde. Îi vorbi câteva momente domol într-o turcească opintită. Un zâmbet uşor trecu peste chipul ei şi încuviinţă, mulţumindu-i. El făcu semn infirmierilor care ridicară brancardă, o scoaseră din cabină şi o duseră de acolo. La porunca lui Baiazid, doi dintre oamenii săi plecară cu ea. Doctorul îi vorbi lui Baiazid într-un dialect greoi.

- Excelenţă, am nevoie de nume, şi vârstă şi... căută cuvântul, istorie! Istorie medicală.

- Vorbeşte englezeşte.

- Bun, mulţumesc, aga. Sunt doctorul Newbegg. Mi-e teamă că e aproape de sfârşit, aga! Pulsul ei e aproape zero. E bătrână şi ne spune că are hemoragie. Sângerează înăuntru. A căzut cumva de curând?

- Vorbeşte mai rar, te rog. Căzut? Da, da, cu două zile în urmă. A alunecat în zăpadă şi s-a lovit de o stâncă. Cu coasta de o stâncă.

- Cred că sângerează înăuntru. Am să fac tot ce pot, dar îmi pare rău, nu pot să promit lucruri bune.

- Insha Allah.

- Sunteţi kurzi?

- Kurzi.

Alte focuri de armă, mai aproape. Toţi priviră în partea de unde veneau zgomotele.

- Cine?

- Nu ştiu. Doar că-s mai dese, mi-e teamă, spuse doctorul neliniştit. Gărzi Verzi împotriva celor de stânga, cei de stânga împotriva Gărzilor Verzi, împotriva kurzilor multe facţiuni şi toţi sunt înarmaţi.

Îşi frecă ochii.

- Am să fac tot ce-am să pot pentru bătrâna doamnă. Poate că ar fi bine să vii cu mine, aga. Ai putea să-mi dai amănunte până acolo.

Plecă grăbit.

- Doc, mai aveţi combustibil aici? strigă Erikki după el.

Doctorul se opri şi se uită nedumerit la el.

- Combustibil? Oh, combustibil de elicopter? Nu ştiu. Rezervorul de benzină e în spate.

Urcă scările spre intrarea principală cu poalele hainei albe fluturându-i în vânt, în urma lui.

- Căpitane, spuse Baiazid, aşteaptă aici până mă întorc!

- Dar combustibilul? Nu pot...

- Aşteaptă aici. Aici.

Baiazid alergă după doctor. Doi dintre oamenii săi plecară cu el. Doi rămaseră cu Erikki. Câtă vreme aşteptă, verifică totul. Rezervoarele erau aproape goale.

Din vreme în vreme soseau maşini şi camioane cu răniţi, întâmpinate de doctori şi personal medical. Mulţi priveau curioşi elicopterul, dar nimeni nu se apropia. Paznicii se îngrijeau de asta. În timpul zborului, Baiazid spusese:

- De secole noi, kurzii, încercăm independenţa. Noi popor separat, limbă separată, obiceiuri separate. Acum, poate şase milioane de kurzi în Azerbaidjan, Kurdistan, dincolo de graniţa sovietică, pe partea aici a Irakului şi Turcia.

Aproape scuipase cuvântul.

- De secole luptăm cu toţii, uniţi sau singuri. Noi ţinem munţii. Suntem buni luptători. Salah-aldin era kurd. Ştii de el? Salah-aldin - Saladin - a fost cavalerul musulman adversarul lui Richard Inimă de Leu în timpul cruciadelor, secolul al doisprezecelea; a devenit sultanul Egiptului şi Siriei şi a capturat regatul Ierusalimului în anul ll87 de la Christos, după ce zdrobeşte puterea aliată a cruciaţilor.

- Da, îl ştiu.

- Astăzi, alţi Salah-aldin printre noi. Într-o zi o să recapturăm toate Locurile Sfinte, după ce Khomeini, trădătorul Islamului, o să fie aruncat în şanţ.

- I-aţi atacat pe Cimtarga şi pe ceilalţi şi i-aţi ucis numai pentru acest CASEVAC?

- Desigur. Sunt duşmani. Ai tăi şi-ai noştri. Baiazid zâmbise cu zîmbetul său strâmb.

- Nu întâmplă nimic în munţii noştri fără noi ştim! Căpetenia noastră bolnavă, tu în apropiere. Noi vedem americanii plecând, vedem tâlharii venind şi-ai fost recunoscut.

- Oh, cum?

- Roşcatul cu Cuţitul. Necredinciosul care ucide asasinii ca păduchii apoi i se dă un pui de Gorgon ca recompensă. CASEVAC. Pilot de CASEVAC.

Ochii de culoarea porumbelor îl priveau amuzaţi.

- O, da, căpitane, ştim bine. Mulţi dintre noi lucrează la pădure şi la sonde. Un bărbat trebuie să muncească. Totuşi e bine că nu eşti sovietic sau iranian.

- După zborul ăsta o să mă ajutaţi, tu şi oamenii tăi, împotriva lui Gorgon Han?

Baiazid râsese.

- Răzbunarea ta de sânge este răzbunarea ta de sânge, nu-i a noastră. Abdullah Han e cu noi acum. Nu ne ridicăm împotriva lui. Ce faci tu e la voia lui Allah!

Era rece în curtea spitalului, un vânt uşor accentuând senzaţia de frig. Erikki umbla în sus şi-n jos ca să se încălzească.

Trebuie s-ajung înapoi la Tabriz. Trebuie s-ajung înapoi şi după aia o s-o iau cumva pe Azadeh şi-o să plecăm pentru totdeauna.

Focuri de armă în apropiere îl făcură să tresară, pe el şi gărzile. Dincolo de porţile spitalului circulaţia încetini, claxoanele sunând iritate, apoi se bloca cu totul. Oamenii începură să alerge de colo-colo. Alte focuri de armă şi cei prinşi în vehiculele lor ieşiră şi se traseră la adăpost sau o rupseră la fugă. Curtea spitalului, cu elicopterul parcat într-o parte a platoului, amplifica sunetul. Focuri intense, mult mai aproape. O fereastră de la ultimul etaj al spitalului se sparse. Cele două străji se trântiseră pe zăpadă în spatele trenului de aterizare al elicopterului. Erikki fierbea de furie că aparatul său era atât de expus, neştiind unde să fugă sau ce să facă, neavând vreme să decoleze şi îndeajuns combustibil ca să se ducă undeva.

Câteva gloanţe ricoşară şi el se ghemui la pământ, în timp ce dincolo de ziduri se iscă o mică bătălie, care se potoli la fel de repede cum începuse. Oamenii se ridicară de prin ascunzători, claxoanele începură să sune şi în curând circulaţia era la fel de normală şi agitată ca şi până atunci.

-Insha Allah, spuse unul dintre nomazi, apoi îşi puse piedica la armă si se ridică să stea de strajă. Din spatele spitalului se apropia un mic camion cisternă, condus de un iranian tânăr, cu un zâmbet larg pe faţă. Erikki se duse în întâmpinarea lui.

- Salutare, şefu! spuse vesel şoferul, cu un puternic accent new-yorkez. Am venit să-ţi aduc gaz. Neînfricatul vostru conducător, şeicul Baiazid, a aranjat chestia asta.

Salută nomazii într-un dialect turcesc. Imediat aceştia se relaxară şi îl salutară la rândul lor.

- Şefu, îl umplem ochi. Ai rezervoare speciale sau de rezervă?

- Nu, doar cele obişnuite. Eu sunt Erikki Yokonen.

- Sigur, Roşcatu cu Cuţitu. Tânărul rânji.

- Eşti un fel de legendă prin părţile astea. Ţi-am pus gaz odată, cam c-un an în urmă.

Întinse mâna.

- Eu sunt Aii Găzarul, Aii Rheza adică.

Îşi strânseră mâinile şi câtă vreme vorbiră, tânărul începu realimentarea.

- Ai fost la şcoală în America?

- Drace, nu! Am fost într-un fel adoptat de spital, cu ani în urmă, mult înainte ca să fie construit ăsta. Când eram puşti. Pe vremuri spitalul funcţiona într-unui dintre "ghetourile de aur", spre marginea estică a oraşului; ştii, şefu, "accesul permis numai personalului american". Un fost depozit ExTex.

Tânărul zâmbi, înşuruba grijuliu capacul rezervorului la loc şi începu să-l umple pe următorul.

- Primul doctor care m-a luat a fost Abe Weiss. Grozav tip! Grozav! M-a pus pe ștatul de plată, m-a învăţat chestia cu săpunul, şosetele, lingura şi toaleta. Drace, tot felul de chestii neiraniene pentru un şobolan al străzii ca mine, fără familie, fără casă, fără nimic. Zicea că-s copilul lui. El mi-a dat numele. Şi după asta, într-o zi a plecat.

Erikki zări durerea din ochii tânărului, durere repede ascunsă.

- M-a trecut lui Doc Templeton. Şi el a făcut la fel. Câteodată e destul de greu să înţeleg cam ce sunt. Kurd şi totuşi nu, yankeu şi totuşi nu, iranian şi totuşi nu, evreu şi totuşi nu, mahomedan, dar nu mahomedan. Ridică din umeri. Un fel de amestec, şefu. Din toată lumea câte puţin, ai?

-Da.

Erikki aruncă o privire fugară către spital. Baiazid cobora treptele însoţit de cei doi războinici ai săi, alături de infirmierii care cărau o targa. Bătrâna era acoperită acum din cap până-n picioare.

- Plecăm imediat ce umpli, spuse Baiazid scurt.

- Îmi pare rău, zise Erikki.

- Insha Allah.

Urmăriră infirmierii aşezând targa în cabină, Baiazid le mulţumi şi ei plecară. Curând alimentarea fu terminată.

- Mulţumesc, domnule Rheza. Mulţumesc. Erikki întinse mâna. Omul îl privi lung.

- Nimeni nu mi-a zis vreodată până acu "domnule", şefu. Niciodată.

Cuprinse palma lui Erikki cu amândouă mâinile.

- Mulţumesc. Oricând o să ai nevoie de benzină, o s-o ai. Baiazid urcă alături de Erikki, îşi prinse centura şi-şi puse casca, în timp ce motoarele prindeau viaţă.

- Acum mergem la satul de unde am venit.

- Şi după aia?

- Am să-ntreb noua căpetenie! spuse Baiazid, dar se gândea: Omul acesta şi elicopterul ne-ar putea aduce o mare răsplată. Poate de la Han, poate de la sovietici, sau chiar de la ai lui. Oamenii mei au nevoie de fiecare rial pe care-l putem obţine.

Lângă Tabriz Unu, în satul Abu Mard; ora 6,l6 seara. Azadeh ridică bolul de orez şi cel cu horisht, mulţumi soţiei starostelui şi traversă peticul de zăpadă murdară, plină de resturi, către coliba aşezată ceva mai departe. Era aprinsă la faţă şi tuşea urât. Bătu la uşă, apoi intră aplecându-se sub grinda joasă.

- Hello, Johnny! Cum te simţi? Mai bine?

- Grozav, răspunse el, dar minţea.

Prima noapte o petrecuseră într-o peşteră, nu prea departe, strânşi unul în celălalt, tremurînd de frig.

- Nu putem să stăm aici, Azadeh, spusese el în zori. O să îngheţăm de tot. Va trebui să-ncercăm la bază.

Merseseră prin zăpadă şi priviseră dintr-o ascunzătoare. Văzuseră pe cei doi mecanici, ba chiar şi pe Nogger Lane din când în când, şi elicopterul, dar prin toată baza erau bărbaţi înarmaţi. Dayati, managerul bazei, se mutase în cabana lui Azadeh şi Erikki, cu soţia şi copiii.

- Fii şi fiice de câini, şuierase Azadeh, văzându-i nevasta cu o pereche de cizme de-ale ei. Poate am putea să ne strecurăm în cabanele mecanicilor. Or să ne ascundă...

- Sunt însoţiţi peste tot. Pariez că au şi noaptea santinele. Dar cine sunt paznicii? Gărzi Verzi, oamenii Hanului sau cine?

- Nu recunosc pe nici unul dintre ei, Johnny!

- Ne-aşteaptă pe noi, spusese, simţindu-se foarte prost, moartea lui Gueng afectându-l cumplit.

Atât Gueng, cât şi Tenzing fuseseră cu el de la bun început. Şi mai fusese Rosemont şi-acum Azadeh.

- Încă o noapte sub cerul liber şi s-a terminat cu tine. Cu amândoi s-a terminat.

- Satul nostru, Johnny, Abu Mard. E al familiei noastre de mai bine de un secol. Ne sunt credincioşi, sunt sigură. O să fim în siguranţă acolo, o zi sau două.

- Cu un preţ pe capul meu şi-al tău? O să-i trimită vorbă tatălui tău.

- Am să-i rog să n-o facă. Am să le spun că sovieticii au încercat să ne răpească şi tu m-ai ajutat. Asta-i adevărat. Am să spun că avem nevoie să ne ascundem până când se-ntoarce soţul meu. A fost întotdeauna foarte popular, Johnny! Zborurile sale au salvat multe vieţi în cursul anilor.

O privise lung, găsind o duzină de motive împotriva ideii.

- Satul e pe drum, aproape chiar pe drum şi...

- Da, desigur, ai perfectă dreptate şi-o să facem ce spui tu, dar se-ntinde departe în pădure. Am putea să ne-ascundem acolo. Nimeni nu se aşteaptă la asta.

Înţelesese că e obosită.

- Cum te simţi? Mai ai putere?

- Nu prea, dar mă simt bine.

- Am putea merge pe jos, coborând pe drum câteva mile. Va trebui să ocolim bariera şi e mult mai puţin primejdios decât satul. Ei?

- Eu... mai bine nu. Aş putea încerca. Şovăise, apoi spusese:

- Mai bine nu, nu astăzi. Du-te tu, am să te-aştept. Erikki s-ar putea să se-ntoarcă astăzi.

- Şi dacă nu se-ntoarce?

- Nu ştiu. Du-te tu.

Privise înapoi către bază. Un cuib de vipere. Sinucidere curată să te duci acolo. De pe ridicătura de pământ pe care se aflau puteau să vadă până la şoseaua principală. În jurul barierei mai erau încă oameni, presupusese că Gărzi Verzi şi poliţie, o coadă de automobile întoarse din drum, aşteptând să părăsească zona. Acum n-o să ne mai ia nimeni cu maşina - decât ca să primească recompensă.

- Te duci în sat, eu am să aştept în pădure.

- Fără tine or să mă trimită la tata, îi cunosc bine, Johnny.

- Poate c-or să te trădeze oricum.

- Voia lui Allah! Dar am putea să ne-ncălzim şi să primim ceva de mâncare. Poate chiar să ne odihnim o noapte. În zori am, putea să ne strecurăm de-acolo. Am putea găsi o maşină sau un camion la ei. Kalandarul are un Ford vechi.

Îşi reţinuse un strănut.

Oamenii înarmaţi un erau prea departe, Mai mult ca sigur că erau patrule şi în pădure. Venind aici, fuseseră nevoiţi să ocolească pentru a se feri de una. Chestia cu satul e-o nebunie, îşi zisese. Ca să ocolim bariera o să ne ia ore ziua, iar noaptea... Nu putem rămâne afară noaptea.

- Hai să mergem în sat, spusese.

Aşa că plecaseră. Mustaţa, kalandarul satului, le ascultase povestea, ţinându-şi ochii feriţi de Ross. Ştirea despre sosirea lor trecuse din gură în gură şi peste câteva clipe tot satul ştia şi această ştire se adăugase celeilalte, despre recompensa pentru sabotor şi răpitorul fiicei Hanului. Kalandarul îi dăduse lui Ross o colibă nefolosită, cu o singură încăpere, cu podea de pământ bătătorit şi covoare vechi, mucegăite. Coliba se afla la o bună distanţă de drum, în cealaltă parte a satului, şi el cântărise îndelung ochii oţeliţi, părul ciufulit şi barba nerasă, carabina şi kukriul şi raniţa plină cu muniţie.

Pe Azadeh o invitase în casa lui. Era o cocioabă cu două camere. Nu avea curent electric şi nici apă. Şanţul era toaleta. Cu o zi în urmă, pe înserat, o bătrână îi adusese lui Ross mâncare caldă şi o sticlă de apă.

- Mulţumesc, spusese, stăpânit de o, cumplită durere de cap şi deja cuprins de febră. Unde-i înălţimea Sa?

Femeia ridicase din umeri. Avea riduri adânci, urme de vărsat şi cioturi negre în loc de dinţi.

- Te rog, roag-o să mă primească.

Mai târziu se trimisese după el şi fusese adus în încăperea starostelui, vegheaţi de staroste şi de soţia acestuia şi de o parte din copii şi de câţiva bătrâni. O salutase prudent pe Azadeh, aşa cum ar trebui să facă un străin în faţa unei persoane de sânge ales. Purta desigur chador şi îngenunchease pe covor cu faţa la uşă. Obrazul ei avea o paloare gălbuie, nesănătoasă, dar se gândise c-ar fi putut fi de la lumina pâlpâitoare a opaiţului.

- Salaam, înălţimea voastră! Sănătatea voastră e bună?

- Salaam, aga. Da, mulţumesc. Şi a domniei-tale?

- Cred că am puţină febră.

Îi văzu ochii rdicându-se o clipă de pe covor.

- Am medicamente. Aveţi nevoie de ceva?

- Nu, nu, mulţumesc.

Cu atâţia ochi şi urechi, ce ar fi vrut să spună era cu neputinţă.

- Poate aş putea să vă salut mâine, spusese. Pacea fie cu voi, înălţimea voastră!

- Şi cu domnia ta.

E trebuise mult timp să adoarmă. Şi ei. Odată cu zorii, satul se trezise, focurile fuseseră înteţite, caprele mulse, horishtul de legume pus la fiert - prea puţin hrănitor, dar câteodată se găsea câte o bucată de carne de pui, în unele colibe o bucată de carne de capră sau oaie, carne veche, tare şi râncedă - şi boluri de orez, niciodată îndeajuns. Mâncare de două ori pe zi în vremurile bune, dimineaţa şi înainte de ultima rază a soarelui. Azadeh avea bani şi plăti pentru hrana lor. Asta nu trecu neobservat. Ceru ca un pui întreg să fie pus în horisht la cina de seară şi împărţi întregii case şi plăti pentru el. Şi nici asta nu trecu neobservat. Mai înainte ca întunericul să se înstăpânească, spusese:

- Acum am să-i duc de mâncare.

- Dar, înălţimea voastră, nu e drept ca să-l serviţi! spusese soţia kalandarului. Am să-i duc eu vasele. Putem merge împreună dacă doriţi.

- Nu, e mai bine să mă duc singură, pentru că...

- Allah să ne apere, înălţimea voastră! Singură? Unui bărbat care nu e soţul vostru? O, nu, asta ar fi de neînchipuit, ar fi mai mult decât de neînchipuit. Veniţi, am să le duc eu.

- Bun, mulţumesc. Voia lui Allah! Mulţumesc. Noaptea trecută zicea de febră: ar putea fi ciumă. Ştiu că necredincioşii poartă boli cumplite cu care noi nu suntem obişnuiţi. Vroiam doar să te apăr de vreo suferinţă. Mulţumesc că mă ajuţi.

Noaptea trecută toţi cei din încăpere văzuseră urmele de sudoare de pe chipul necredinciosului. Toţi ştiau ce stricaţi erau străinii, cei mai mulţi închinători ai lui Satan şi vrăjitori. Aproape toată lumea credea în taină că Azadeh fusese vrăjită, mai întâi de uriaşul cu pumnalul şi acum, din nou, de sabotor.

Tăcută, soţia starostelui îi întinsese holurile lui Azadeh şi ea păşise pe zăpadă. Acum îl privea în semiîntunericul încăperii care avea drept fereastră o gaură în peretele de chirpici, fără sticlă, acoperită doar cu un petic de pânză de sac. Aerul era încărcat de mirosul urinei şi gunoiului din şanţul de afară.

- Mănâncă, mănâncă până e fierbinte! Nu pot să rămîn multă vreme. Te simţi bine?

Zăcuse sub singura pătură, îmbrăcat, somnolent, dar acum stătea cu picioarele încrucişate şi încordat. Febra se domolise întrucâtva cu ajutorul medicamentelor din trusă. Dar stomacul era deranjat.

- Nu arăţi bine. Ea zâmbi.

- Nici tu. Eu sunt bine. Mănâncă.

Era foarte flămând. Supa era subţire, dar ştia că-i prinde bine stomacului său. Încă un spasm începu să se răsucescă în stomac, dar se ţinu tare şi trecu.

- Crezi că am putea să ne strecurăm de-aici? spuse între două înghiţituri, încercând să mănânce încet.

- Tu ai putea, eu nu.

Câtă vreme stătuse în amorţire toată ziua, prinzând putere, încercase să facă un plan. O dată încercase să iasă din sat. O sută de ochi îl urmăriseră. Mersese până la marginea satului, apoi se întorsese. Dar văzuse vechiul camion.

- Cum e cu camionul?

- L-am întrebat pe staroste. A spus că e stricat. Dacă minte sau nu, n-am cum să ştiu.

- Nu putem rămâne aici prea multă vreme. Până la urmă o să vină încoace o patrulă. Sau o să afle de noi tatăl tău, sau o să i se spună. Singura noastră speranţă e să fugim.

- Sau să furăm elicopterul, cu Nogger. O privi.

- Cu toţi oamenii ăia de-acolo?

- Unul dintre copii mi-a spus c-au plecat astăzi la Tabriz.

- Eşti sigură?

- Nu-s sigură, Johnny.

O inundă un val de nelinişte.

- Copilul n-avea nici un motiv să mintă. Eu, eu... am fost învăţătoare aici, înainte de-a mă căsători. Am fost singurul învăţător pe care l-au avut vreodată şi ştiu că ţineau la mine. Copilul spunea că e numai unul acolo sau doi.

Încă un fior se răsuci prin trup şi închise ochii, slăbită. Atât de multe minciuni, atât de multe probleme în ultimele săptămâni, se gândi. Doar săptămâni? atâta groază de când Rakoczy şi mullahul au năvălit peste noi în sauna noastră. Atât de puţină speranţă... Erikki, unde eşti?! ar fi vrut să strige. Unde eşti?!

Ross îşi isprăvi supa şi orezul şi ridică ultimul grăunte, cântărind şansele, încercând să facă un plan. Ea stătea îngenuncheată în faţa lui, privindu-i părul încâlcit şi murdăria, istovirea şi seriozitatea.

- Săracul Johnny, murmură şi-l atinse. Nu ţi-am adus prea mult noroc, nu-i aşa?

- Nu fi proastă! Nu-i vina ta. A nici unuia dintre noi. Scutură din cap.

- Câtuşi de puţin. Ascultă, uite ce-o să facem: O să stăm aici la noapte, iar mâine, la prima rază de lumină, plecăm. O să încercăm spre bază. Dacă asta nu ţine, o s-o luăm pe jos. Încearcă să-l faci pe staroste să ne-ajute ţinându-şi gura închisă. Soţia lui la fel. Restul sătenilor ar trebui să asculte dacă el le porunceşte, cel puţin până plecăm. Promite-le o mare recompensă când lucrurile or să revină la normal şi aici, uite...

Băgă mâna în raniţă, în ascunzătoare, şi scoase rupiile de aur, zece la număr.

- Dă-i cinci şi păstrează-le pe celelalte cinci pentru vreo urgenţă.

- Şi... şi tu? spuse ea cu ochii mari şi plini de speranţă la un peşcheş atât de mare.

- Eu mai am zece, spuse el, minţind cu uşurinţă. Fonduri de urgenţă, prin bunăvoinţa guvernului Majestăţii Sale.

- Oh, Johnny, cred c-acum avem o şansă. Asta înseamnă foarte mulţi bani pentru ei!

Aruncară o privire iute pe fereastră când vântul, înteţindu-se, flutură pânza de sac care-o acoperea. Ea se ridică şi-o aranja cât de bine putu. Nu putea acoperi toată deschizătura.

- Lasă, spuse el. Vino şi stai jos.

Ea se supuse, mai aproape ca înainte.

- Uite, pentru orice eventualitate. Îi întinse grenada. Ţii levierul, tragi cuiul, numeri până la trei şi arunci. Trei, nu patru!

Ea încuviinţă din cap, îşi trase chadorul şi puse grijulie grenada într-unui dintre buzunarele scurtei de schi. Pantalonii strâmţi de schi erau vârâţi în cizme.

- Mulţumesc. Acum mă simt mai sigură.

Îl atinse involuntar şi-ar fi vrut să n-o facă, pentru că simţi flăcări în tot corpul.

- Ar fi bine... ar fi bine să plec! Am să-ţi mai aduc mâncare la revărsatul zorilor. După aia o să plecăm.

Se ridică şi deschise uşa. Afară era întuneric. Nici unul dintre ei nu văzu silueta care se furişă de sub fereastră, dar amândoi simţiră ochii care îi scormoneau din toate părţile.

- Cum rămâne cu Gueng, Johnny? Crezi c-o să ne găsească?

- O să ne caute el, oriunde-o fi. Simţi un junghi.

- Noapte bună, vise plăcute! Vise plăcute!

Își spuneau întotdeauna aşa, pe vremuri. Ochii lor se întâlniră şi inimile amândoura se încălziră şi-n acelaşi timp se umplură de presimţiri negre. Apoi ea se-ntoarse, cnaaorul întunecat făcând-o aproape imediat invizibilă.

Văzu uşa colibei starostelui deschizându-se şi ea intrând, şi uşa se închise. Auzi un camion păcănind pe drum, nu prea departe, apoi un claxon. Îl străfulgera iarăşi un junghi şi nu mai putu indura, aşa că se aşeză pe vine. Durerea era intensă,

Dar afară nu ieşi mare lucru şi fu mulţumit că Azadeh plecase. Mâna stângă pipăi după zăpadă şi se curăţă, simţea o mulţime de ochi urmărindu-l din toate părţile.

Ticalosu! îşi zise, apoi intră în colibă şi se aşeză pe salteaua primitiva de paie. În întuneric, îşi unse pumnalul.

Nu era nevoie să-l ascută. O făcuse mai devreme. Lumina se reflectă pe lamă. Dormi cu el scos din teacă.

La palatul Hanului: ora 11,l9 noaptea. Doctorul ţinea încheietura Hanului, verificându-i din nou pulsul.

- Trebuie să te odihneşti mult, înălţimea ta, spuse el îngrijorat. Şi să iei una din aceste trei pilule la fiecare trei ore.

- La fiecare trei ore... da, spuse Abdullah Han cu voce slabă, respirând greoi.

Sta sprijinit pe perne în patul întocmit din covoare groase. Lângă pat se afla Najoud, cea mai mare fiică a lui, Aisna a treia soţie, de şaptesprezece ani. Amândouă femeile aveau chipurile albe ca varul. Două străji stăteau a uşa şi Ahmed îngenunchease lângă doctor.

- Acum... lasă-mă.

- O să vin în zori cu ambulanţa şi...

- Fără ambulanţă... Stau aici...

Faţa Hanului se roşi şi-o altă durere ascuţită îi săgeta pieptul. Îl urmăriră abia respirând. Când putu să vorbească, spuse răguşit:

- Stau aici...

- Dar, înălţimea voastră! Aţi avut deja un preinfarct, slavă lui Allah, unul slab, spuse doctorul cu voce tremurătoare. N-avem de unde şti când aţi putea avea... N-am echipament aici. Ar trebui să fiţi imediat pus sub observaţie şi tratament.

- De orice ai nevoie... adu aici. Ahmed, îngrijeşte-te de asta.

- Da, înălţimea voastră!

Ahmed se întoarse către doctor. Doctorul îşi puse stetoscopul şi aparatul de tensiune în geanta demodată. La uşă îşi strecură picioarele în pantofi şi ieşi. Najoud şi Ahmed îl urmară. Aisha şovăi. Subţirică, era căsătorită de doi ani şi avea un fiu şi o fiică. Chipul Hanului avea o paloare nesănătoasă şi când răsufla, hârâia din gât. Îngenunche mai aproape şi-i apucă mâna, dar el o împinse furios, frecându-şi pieptul şi blestemând-o. Se înspăimântă şi mai tare.

Afară, în hol, doctorul se opri. Era bătrân, cu părul alb, cu chipul ridat, arătând mai bătrân decât era de fapt.

- Înălţimea Ta, îi zise lui Najoud, ar fi mai bine în spital. Tabriz nu e de-ajuns de bun. La Teheran ar fi mult mai bine. Ar trebui să fie la Teheran, deşi călătoria până acolo ar putea... La Teheran e mai bine decât aici. Are tensiunea prea mare. A fost prea mare de ani de zile, dar... ei bine, voia lui Allah!

- De orice ai nevoie o să aducem aici, spuse Ahmed. Furios, doctorul răspunse:

- Prostule, nu pot s-aduc o masă de operaţie şi ustensilele şi încăperea aseptică.

- O să moară? spuse Najoud cu ochii mari.

- Când o vrea Allah! Numai când o vrea Allah! Tensiunea lui e prea ridicată. Nu sunt un vrăjitor şi-am rămas fără medicamente. Aveţi vreo idee ce a produs infarctul? Vreo ceartă, sau aşa ceva?

- Nu, nici o ceartă! Dar sigur din pricina lui Azadeh. Din nou ea, sora asta vitregă a mea.

Najoud începu să-şi frângă mâinile

- Ea a fost. A fugit cu sabotorul ieri-seară. A fost...

- Ce sabotor? întrebă doctorul uimit.

- Sabotorul pe care-l caută toată lumea, duşmanul Iranului. Dar sunt sigură că n-a răpit-o, sunt sigură că a fugit cu el. Cum ar fi putut s-o răpească din palat? Ea e cea care i-a produs înălţimii Sale asemenea mânie. Suntem toţi înspăimântaţi de ieri-seară.

Hârcă proastă! îşi zise Ahmed. Izbucnirea nebună fusese din pricina oamenilor de la Teheran, Hashemi Fazir şi necredinciosul care vorbea farsi şi ce i-au cerut stăpânului meu şi ceea ce a trebuit să accepte să facă stăpânul. Un lucru atât de mărunt, să le predea un sovietic, un prieten prefăcut, care era de fapt duşmanul, desigur, n-ar trebui să fie cauza unei asemenea izbucniri de furie. Inteligent din partea stăpânului meu să pună totul în mişcare astfel. Poimâine, blestematul dar soseşte de peste graniţă direct în plasă şi cei trei duşmani de la Teheran se întorc ca să pice şi ei în plasă. În curând stăpânul meu o să hotărască şi eu am să acţionez. Între timp, Azadeh şi sabotorul sunt în siguranţă, închişi în sat, la mâna stăpânului meu, căruia starostele i-a trimis vorbă din prima clipă. Puţini oameni pe pământ sunt atât de deştepţi ca Abdullah Han. Numai Allah o să hotărască clipa când va trebui să moară, nu câinele ăsta de doctor.

- Să mergem, spuse.

- Vă rog să mă iertaţi, înălţimea Voastră, dar va trebui să aducem o soră şi medicamente şi ceva echipament.

- Doctore, ar trebui să ne grăbim!

Uşa din celălalt capăt al coridorului se deschise. Aisha era şi mai palidă.

- Ahmed, înălţimea Sa vrea să vii o clipă.

Când rămaseră singuri, Najoud prinse doctorul de mânecă şi-i şopti:

- Cât de rău e înălţimea Sa? Trebuie să-mi spui adevărul. Trebuie să ştiu.

Doctorul îşi ridică neajutorat mâinile.

- Nu ştiu, nu ştiu! Mă aşteptam la mai rău decât asta, de un an sau mai mult. Atacul a fost destul de slab, următorul ar putea să fie mai puternic, sau mai slab, peste o oră sau peste un an. Nu ştiu.

Najoud fusese cuprinsă de panică de când Hanul se prăbuşise, cu câteva ore mai înainte. Dacă Hanul murea, atunci Hakim, fratele lui Azadeh, era moştenitorul lui legitim - cei doi fraţi ai lui Najoud muriseră de copii, fiul Atshei avea abia un an, Hanul nu avea nici un frate în viaţă, deci moştenitorul avea să fie Hakim. Dar Hakim era alungat şi dezmoştenit, aşa că trebuia să fie o regenţă. Soţul ei Mahmud era cel mai în vârstă dintre gineri. Ar fi trebuit să fie el regentul, dacă Hanul nu poruncea altfel.

De ce ar porunci altfel? se gândi, simţind deschizându-se în stomac o groapă fără fund. Hanul ştie că pot să-mi îndrum soţul şi să ne facem puternici. Fiul Aishei - puah! Un copil bolnăvicios, la fel de bolnăvicios ca maică-sa. Voia lui Allah, dar sugarii mai şi mor. El nu-i o ameninţare. Dar Hakim? Hakim este!

Îşi aminti cum se înfăţişase Hanului când se întorsese Azadeh de la şcoala din Elveţia.

-Tată, îţi aduc veşti proaste dar trebuie să ştii adevărul. I-am auzit pe Hakim şi Azadeh. Înălţimea Ta, ea i-a spus c-a avut un copil, dar cu ajutorul unui doctor l-a dat afară.

- Ce?

- Da, da. Am auzit-o chiar eu!

- Azadeh nu putea... Azadeh n-ar face... n-ar putea face asta!

- Întreab-o! Te implor să nu-i spui de unde ai auzit. Întreab-o în faţa lui Allah! Întreab-o! Pune un doctor să cerceteze, dar aşteaptă, asta nu-i totul. Împotriva dorinţelor tale, Hakim e încă hotărât să devină pianist şi a spus că are de gând să fugă, cerându-i lui Azadeh să vină cu el la Paris. "Şi acolo poţi să te măriţi cu iubitul tău", a spus. Dar Azadeh a zis: 'Tata o să te-aducă înapoi. O să ne aducă cu forţa înapoi. El n-o să ne îngăduie niciodată să plecăm fără voia lui. Niciodată!" Atunci Hakim a zis: "Eu o să plec! N-am să rămân aici să-mi risipesc viaţa. Eu plec." Şi din nou ea a zis: "Tata n-o să-ţi îngăduie niciodată. Niciodată". "Atunci mai bine să moară!" a zis Hakim. Şi ea a zis: "Sunt de acord."

- Eu nu... nu cred asta!

Najoud îşi aminti chipul aprinzându-se şi cât de îngrozită fusese.

- În faţa lui Allah, spusese ea. Am auzit-o rostind toate astea, înălţimea Ta. Înaintea lui Allah! Şi-atunci a spus: 'Trebuie să facem un plan. Trebuie!"

Ea tresărise înspăimântată, dându-se un pas înapoi când Hanul strigase la ea, cerându-i să-i spună totul exact.

- Exact aşa a spus.- Hakim a zis: "Puţină otravă în halva sau într-o băutură. Putem mitui un servitor. Poate am putea mitui una dintre gărzi să-l ucidă, sau am putea lăsa porţile deschise noaptea, pentru asasini. Sunt o sută de feluri şi o mie de duşmani care pot să o facă pentru noi. Toţi îl urăsc. Trebuie să ne gândim şi să avem răbdare".

Îi fusese uşor să-şi ţeasă plasa din ce în ce mai des, până când în curând începuse şi ea să creadă, aşa cum credea acum. În afară de afirmaţia "în faţa lui Allah", totul ar fi adevărat.

Allah o să mă ierte, îşi spuse încrezătoare, aşa cum îşi spusese întotdeauna. Allah o să mă ierte. Azadeh şi Hakim ne-au urât întotdeauna pe noi, restul familiei. Ar fi vrut să ne vadă morţi, izgoniţi, să ne ia toată moştenirea numai ei. Ei şi vrăjitoarea lor de mamă care a aruncat o vrajă rea asupra tatei, care şi-a întors faţa de la noi timp de atât de mulţi ani! Opt ani a fost sub vraja ei. Azadeh aici şi Azadeh dincolo, Hakim aici şi Hakim dincoace. Opt ani ne-a întors spatele, nouă şi mamei, prima lui nevastă, nu m-a băgat în seamă, m-a măritat nepăsător cu blegul ăsta, Mahmud, pămpălăul ăsta rău mirositor, acum impotent, care sforăie urât şi mi-a nenorocit viaţa. Sper să moară bărbatul meu, să-l mănânce viermii, dar nu înainte de-a deveni Han, ca fiul meu să devină Han după el. Tata trebuie să scape de Hakim mai înainte de a muri. Allah să-l ţină în viaţă să facă asta. Trebuie s-o fac înainte să moară. Şi Azadeh trebuie să fie umilită, izgonită, distrusă, ba chiar, mai bine, prinsă în adulter cu sabotorul. O, da, atunci răzbunarea mea va fi completă. Desăvârşită.

1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   53

Падобныя:

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconChaire «James McGill» d’étude du discours social
«James McGill» d’étude du discours social (The James McGill Professorship of Social Discourse Theory) pour deux mandats consécutifs,...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconFeel da bounce vol. 3

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconVol. 11, No. 13/14, July 2010

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 66, No. 3, September, 2006

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 59, No. 1, March, 1999

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 63, No. 3, September, 2003

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconUnisist newsletter Vol. 23 N°2 page

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconTemps de vol depuis Paris

Размесціце кнопку на сваім сайце:
be.convdocs.org


База данных защищена авторским правом ©be.convdocs.org 2012
звярнуцца да адміністрацыі
be.convdocs.org
Галоўная старонка