James Clavell Vârtejul Vol. 2




НазваJames Clavell Vârtejul Vol. 2
старонка4/53
Дата канвертавання27.11.2012
Памер2.88 Mb.
ТыпДокументы
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   53

CAPITOLUL 4l


Teheran; ora 5,l6 după-amiază. Marşul femeilor se isprăvise. Începuse în dimineaţa aceea, cu acelaşi aer de aşteptare care învăluia Teheranul de două zile. Pentru prima dată în istoria ţării, femeile, singure, ca un grup definit, se pregătiseră să iasă pe stradă în semn de protest, arătându-şi solidaritatea împotriva oricărei încălcări de către noii conducători - chiar de către Imamul însuşi - a drepturilor lor atât de greu câştigate,

"Îmbrăcămintea potrivită pentru o femeie este hijabul, care le cere să-şi acopere părul şi braţele şi picioarele şi părţile femeieşti".

- Am hotărât să port chadorul în semn de protest împotriva Şahului, Meshang! ţipase ascuţit Zarah, soţia lui. Eu am ales! Eu singură am hotărât! N-am să port niciodată văl sau chador sau basma împotriva voinţei mele! Niciodată, niciodată, niciodată!

"Învăţământul mixt, introdus de Şahul Satan cu câţiva ani în urmă, va înceta să se mai practice, căci s-a dovedit că a transformat multe dintre şcolile noastre în case de prostituţie."

- Minciuni, toate sunt minciuni! Ridicol! îi spusese Şeherazada lui Lochart. Adevărul trebuie să fie strigat de pe acoperişuri! Lucrurile astea nu le spune Imamul, ci extremiştii care-l înconjoară. "Actul Protecţiei Căsătoriei, samavolnica lege dată de Şahul Satan, este dezaprobat de popor."

- Cu siguranţă asta-i o greşeală, Hussain, spusese soţia mullahului cu multă prudenţă. Imamul nu poate să spună asta! Ne apără împotriva, alungării de către soţ, împotriva poligamiei şi ne garantează dreptul la divorţ şi votul, şi apără proprietatea soţiei!

"Naţiunea noastră islamică se va supune întru totul legilor din Coran şi Saria. Femeile nu trebuie să muncească; ele trebuie să stea acasă şi să-şi îndeplinească binecuvântata datorie poruncită de Allah de a zămisli şi creşte copii şi de a purta de grijă stăpânilor lor."

- Pe Profet, Erikki, oricât de mult mi-aş dori copii de la tine - şi-aş fi cea mai bună soţie - spusese Azaden, jur că nu pot să stau cu braţele încrucişate şi să văd surorile mele mai puţin norocoase împinse forţat înapoi în întunericul Evului Mediu, fără nici un fel de libertăţi sau drepturi. Fanaticii, extremiştii, nu Khomeini încearcă să facă toate astea! O să ies pe stradă oriunde-o să fiu!

Femeile pregătiseră demonstraţii de sprijin în tot Iranul, în Qom, Isfahan, Meshed, Abadan, Tabriz, chiar şi-n oraşele mici precum Kowissul, dar în nici un sat. Pe tot întinsul Iranului avuseseră loc certuri şi înfruntări între cei mai mulţi părinţi şi fiicele lor, între soţi şi soţii, între fraţi şi surori, aceleaşi argumente, rugăminţi, blesteme, cereri, implorări, interziceri şi - Allah să ne apere - chiar şi revolte, pe faţă şi pe ascuns! Şi pe tot cuprinsul iranului femeile erau stăpânite de aceeaşi hotărâre tainică.

Mă bucur că Tommy al meu nu-i aici! Asta face lucrurile mult mai uşoare, spusese Şeherazada imaginii ei din oglindă, în dimineaţa marşului. Mă bucur că e departe, pentru că, orice ar spune, până la urmă nu i-aş da asculare. O stăpânea un tremur de excitare plăcut şi-n acelaşi timp dureros. Îşi verifică machiajul în oglindă pentru ultima dată; se fardase doar atât cât să se asigure că vânătăile din jurul ochiului stâng erau bine acoperite cu pudră. Abia se vedeau. Zâmbi chipului din oglindă, mulţumită de ceea ce vedea: părul cârlionţat revărsat pe umeri, un pulover verde, călduros, bluză verde, fustă verde, ciorapi de nylon şi cizme ruseşti din piele întoarsă, iar pe deasupra se hotărâse să poarte un pardesiu asortat, căptuşit cu blană, şi pălărie.

Nu este verdele culoarea Islamului? se gândi bucuroasă, uitând de toate durerile.

În spatele ei, patul era plin cu costume de schi şi alte haine la care se gândise şi la care renunţase. În definitiv, noi, femeile, n-am mai protestat până acum ca un grup unitar, aşa că fără îndoială trebuie să arătăm cât mai bine. Ce păcat că nu e primăvară! Atunci aş purta rochiţa mea uşoară de mătase şi pălăria galbenă şi...

O cuprinse o tristeţe bruscă. Tatăl ei îi dăruise acea rochie la aniversarea zilei de naştere de anul trecut, împreună cu un minunat colier de perle. Săracul tata! îşi zise, privindu-se. Blestemaţi fie oamenii cei răi care l-au ucis! Allah să-i arunce în groapa Infernului pentru veşnicie! Allah să-l apere pe Mesnang şi toată familia şi pe Tommy al meu şi să nu lase extremiştii să ne ia libertăţile! Avea lacrimi în ochi. Şi le şterse. Insha Allahl îşi zise. Tata e-n Paradis, unde e locul drept-credincioşilor, aşa că de fapt n-ai de ce să plângi. Nu. Numai dorinţa de a vedea dreptatea, împuţiţii de ucigaşi aduşi în faţa judecăţii. Ucigaşii unchiului Valik, ai lui Anmoush şi ai copiilor. HBC! cât urăsc literele astea! Ce s-a-ntâmplat cu Karim?

Nu mai auzise nimic de sâmbătă şi nu ştia dacă fusese denunţat, acuzat, mort sau liber şi nici altceva despre telex, n-avea nimic de făcut decât să se roage. Şi asta făcu, din nou. Şi înlătură acele probleme din minte, trecându-le pe umerii lui Allah şi se simţi purificată.

În timp ce-şi aranja pe cap mica pălărioară căptuşită cu blană, uşa se deschise şi Jari intră grăbită, îmbrăcată cu ce avea mai bun.

- E vremea, prinţesă! înălţimea sa Zarah a şi sosit. O, cât de minunat arăţi! Înfierbântată, Seherezada îşi ridică haina şi fugi pe coridor cu hainele fluturând, apoi coborî scările în întâmpinarea lui Zarah, care o aştepta în hol.

- O, arăţi minunat, Zarah dragă! Spuse îmbrăţişând-o. Credeam că Meshang o să te oprească în ultima clipă.

- N-a avut nici o şansă, spuse Zarah cu un râs scurt. Purta o căciulită nostimă de blană, aşezată şmechereşte pe creştet.

- M-am pus pe capul lui ieri de dimineaţă şi-am continuat toată ziua şi toată noaptea şi dimineaţa asta, despre noua haină de hermină pe care trebuie neapărat s-o am, care e absolut necesară sau altfel aş muri de ruşine în faţa prietenilor mei. A fugit la bazar ca să scape şi-a uitat cu totul de marş. Haide, nu trebuie să întârziem! M-aşteaptă un taxi. S-a oprit ninsoarea, ziua promite să fie bună, deşi răcoroasă.

În taxi mai erau alte trei femei - prietene şi verişoare, amândouă purtând mândre blue-jeans, pantofi cu tocuri înalte şi scurte matlasate de schi, părul liber - una o căciulită de schi -şi toate erau la fel de înfierbântate, de parcă s-ar fi dus la un picnic, pe vremuri.

Nici una dintre ele nu auzi mormăitul de dezaprobare al taximetristului - şi chiar dacă l-ar fi auzit nu le-ar fi păsat.

- La Universitate! porunci Zarah şi apoi se porniră pe ciripit ca tot atâtea păsărele.

Când ajunseră la două străzi distanţă de porţile Universităţii, locul de unde trebuia să pornească marşul, taxiul fu nevoit să se oprească, pentru că aglomeraţia era uriaşă.

De unde erau aşteptate câteva sute de femei, veniseră mii şi soseau tot mai multe în fiecare minut, din toate punctele cardinale. Tinere, bătrâne, din familii sus-puse sau modeste, analfabete sau culte, ţărănci sau patriciene, bogate, sărmane, blue-jeans, rochii, pantaloni, cizme, pantofi, zdrenţe, blănuri şi, plutind deasupra tuturor, aceeaşi fervoare, chiar şi de partea acelora care sosiseră purtând chador. Unele dintre cele mai bătăioase ţineau deja discursuri, iar câteva strigau lozinci.

- Nu chadorului prin forţă!

- Unitate, luptă, victorie!

- Femei, uniţi-vă! Refuzăm să fim ţinute cu sila în purdah sau chador...

- Am fost la Doshan Tappeh împotriva Nemuritorilor! N-am luptat şi-am suferit ca să ne lăsăm pradă despotismului!

- Moarte despotismului sub orice nume!

- Daaaaa! Trăiască femeile, uraaa! strigă Şeherazada. Jos cu obligativitatea chadorului, a vălurilor, a basmalelor!

Ca şi celelalte, fu prinsă în valul fierbinte. Zarah plăti omului şi-i dădu un bacşiş frumos Îi întoarse spatele veselă, luându-le de braţ pe Şeherazada şi Jari şi nici una dintre ele nu-l auzi strigând după ele :

- Târfelor! Toate nişte târfe!

- Mulţimea fierbea fără să ştie ce să facă, cele mai multe dintre organizatoare copleşite de numărul uriaş şi de varietatea femeilor, costumelor şi vârstelor. Chiar şi câţiva bărbaţi li se alăturaseră, entuziaşti.

- Protestăm, Zarah! Chiar protestăm! Nu-i aşa?

- O, da, Şeherazada! Şi sunt atât de multe dintre noi! O femeie bine îmbrăcată, o binecunoscută avocată din Teheran, activistă şi luptătoare pentru drepturile femeilor, Namieh Lengehi, încerca să se facă auzită peste tot acel tumult. Câteva grupuri de bărbaţi, studenţi şi profesori, pro şi contra, alături de câţiva mullahi, toţi contra, ascultau şi ei.

- Unii mullahi spun că noi, femeile, nu putem să fim judecători, n-ar trebui să fim educate şi trebuie să purtăm chador. De trei generaţii am aruncat vălurile. De trei generaţii avem dreptul la educaţie şi de o generaţie dreptul să votăm. Allah e mare!

- Allah e mare! îi răspunseră miile de glasuri ca un ecou.

- Unele dintre noi sunt mai norocoase decât celelalte, unele mai bine educate decât celelalte - unele chiar mai bine educate decât unii bărbaţi - unele dintre noi cunosc legile moderne, ba chiar şi legile coranice, mai bine decât unii bărbaţi. De ce n-ar fi aceste femei judecători? De ce? Nici un motiv!

- Femeile astea să fie judecători! strigă Zarah, alături de sute altele, acoperindu-i pe mullahi şi sprijinitorii lor care strigau "Sacrilegiu!"

Când se putu face din nou auzită, Namjeh Lengehi continuă:

- L-am sprijinit pe Ayatolah din toată inima!

Alte strigăte o întrerupseră, o mare revărsare de afecţiune.

- ÎI binecuvântăm pentru ce a făcut şi am luptat cit de bine am putut, cot la cot cu bărbaţii, am împărţit cu ei suferinţa şi închisorile şi am ajutat revoluţia şi l-am alungat pe despot, şi acum suntem liberi, Iranul este liber, eliberat de jugul lui şi de jugul străin. Dar asta nu dă nimănui, nici mullahilor, nici chiar Ayatolahului, dreptul să dea înapoi limbile ceasului!

Strigăte uriaşe de "Nu, nu! Fără despoţi! Votul pentru femei! Nu despotismului sub orice mască! Lengehi pentru Majilis, Lengehi - ministrul Educaţiei!"

-O, Zarah, nu e minunat? spuse Şeherazada. Ai votat vreodată?

- Nu, dragă, desigur că nu. Dar asta nu-nseamnă că nu vreau să am dreptul s-o fac dac-aş vrea. De-o sută de ori i-am spus Iui Meshang că desigur că l-aş întreba pe el pentru cine să votez, dar tot vreau să intru singură în cabină. Eu singură - dacă vreau.

- Ai dreptate.

Şeherazada se întoarse şi strigă:

- Trăiască Revoluţia! Allah e mare! Allah e mare! Lengehi la Curtea Supremă! Femei judecător! Ne cerem dreptul!

Teymour, iranianul pregătit de OEP care preluase apartamentul Şeherazadei şi fusese trimis să supravegheze marşul şi să-i identifice pe militanţi, o recunoscu din fotografia pe care o văzuse acolo. Furia lui crescu.

- Femeile să se supună legilor lui Allah! strigă. Nu femei judecător! Femeile s-asculte de Allah!

Dar glasul lui fu acoperit de miile de glasuri şi nimeni nu-i dădu atenţie. Nimeni nu observă când începu marşul. Se părea că se puseseră dintr-o dată în mişcare cu toatele şi în curând umplură bulevardul, din zid în zid, oprind toată circulaţia, revărsându-se vesele înainte, ca un potop cu o forţă irezistibilă. Cei aflaţi la tarabe şi la ferestrele şi balcoanele caselor alăturate se holbau la demonstrante cu gurile căscate. Cei mai mulţi bărbaţi erau scandalizaţi.

- Uită-te la aia, târfa tânără cu haină verde, care flutură deschisă în faţă ca să-i arate despicătura coapselor! Uite, uite acolo!

- Allah! Blestemată fie că mă aţâţă!

- Uită-te la aia cu pantalonii ca o a doua piele!

- Unde? Ah, o văd! Pantalonii albaştri! Allah să ne apere! Poţi să vezi fiecare cută de zínaaü Parcă ne cheamă! Ca şi cealaltă cu care se ţine de braţ, cea cu haina verde! Târfelor! Hei, târfo!Târfelor de colo! Vă trebuie un mădular zdravăn, asta vă trebuie!

Bărbaţii priveau şi strigau măscări. Priviri şi gânduri libidinoase înconjurau demonstrantele. Femeile priveau şi se minunau. Din ce în ce mai multe uitau de cumpărături sau tarabe şi se alăturau surorilor, mătuşilor, mamelor, bunicilor, înlăturându-şi fără teamă basmalele şi vălurile şi chadorul. Nu era asta capitala? Nu erau ei locuitorii Teheranului, tribul Tehrani? Elita Iranului? Orăşeni, nu ţărani! Era altfel aici, nu ca acolo, în sate, unde n-ar fi îndrăznit niciodată să strige lozinci, să-şi scoată vălurile, baticurile şi chadorurile.

- Femei, uniţi-vă!

- Allah e mare! Allah e mare!

- Victorie, unitate, luptă!

- Egalitate pentru femei! Votul!

- Nu despotismului, orice fel de despotism!

În faţa demonstrantelor, în spatele lor, în jurul lor, pe bulevarde sau străzile laterale începură să se strângă grupuri de bărbaţi. Cei pro şi cei contra începură să se contrazică din ce în ce mai violent. Legea coránica cerea ca mahomedanii să se opună oricărei ridicări împotriva Islamului. Avură loc câteva încăierări. Un bărbat scoase un cuţit şi muri cu cuţitul altuia în spate. Câteva focuri de armă. Răniţi. Numeroase ciocniri între grupuri sau indivizi izolaţi, încăierări spontane între liberali şi fundamentalişti, între cei de stânga şi Gărzile Verzi. Câteva capete sparte, un alt om mort şi ici şi colo copii prinşi la mijloc, unii morţi, alţii adăpostindu-se în spatele maşinilor parcate.

Ibrahim Kyabi, liderul studenţilor tudehi, care scăpase din ambuscadă în noaptea în care fusese prins Rakoczy, alergă în stradă şi ridică unul dintre copiii împietriţi de spaimă, în timp ce prietenii săi îl acopereau cu focuri de armă. Reuşi s-ajungă la adăpostul colţului unei clădiri, asigurându-se că micuţul era teafăr şi, ştiind că erau depăşiţi ca număr acolo, o rupseră la fugă, strigând prietenilor săi:

- Veniţi după mine!

Erau şase cu toţii şi alergară pe alei şi străduţe. În curând erau departe, în siguranţă, îndreptându-se către bulevardul Roosevelt. Celor din tudeh li se ordonase să evite ciocnirile deschise cu Gărzile Verzi, să mărşăluiască alături de femei, să se infiltreze în rânduri şi să facă prozeliţi. Se bucura că poate să activeze din nou după ce stătuse ascuns.

La o jumătate de oră după arestarea lui Rakoczy, raportase trădarea legăturii sale la sediul tudeh. Omul îi spusese să nu se ducă acasă, să-şi radă barba şi să stea ascuns într-o casă conspirativă din apropierea Universităţii.

- Nu faci nimic până la Marşul de Protest al Femeilor, de marţi! Te alături lor cu celula ta, aşa cum s-a planificat, apoi pleci la Kowiss în ziua următoare. Asta ar trebui să te ferească de orice primejdie pentru un timp.

- Cum rămâne cu Dimitri Yazernov?

Era singurul nume sub care îl cunoştea pe Rakoczy.

- Nu-ţi face griji, îl scoatem noi de la scârbele alea! Spune-mi încă o dată cum arătau oamenii aceia.

Ibrahim le istorisise puţinul pe care şi-l amintea despre Gărzile Verzi şi ambuscadă, apoi întrebase:

- Câţi oameni or să vină cu mine la Kowiss?

- Tu şi alţi doi ar trebui să fie de-ajuns pentru un mullah împuţit.

Da, îşi zise din nou, mai mult decât de-ajuns. În curând tatăl meu va fi răzbunat. Mâinile i se încleştară pe carabina Ml6 furată cu o săptămână în urmă din arsenalul de la Doshan Tappeh.

- Libertate! strigă şi ieşi grăbit în stradă ca să se alăture liniilor din faţă ale marşului, prietenii lui împrăştiindu-se de jur împrejur.

La o sută de metri mai departe în spate, prin mulţimea care îl înconjura, se mişca încet un camion deschis, plin cu tineri care fluturau mâinile şi strigau încurajări. Erau piloţi în civil. Printre ei era şi Karim Peshadi. De ore întregi o căuta pe Şeherazada printre participanţii la marş, dar n-o zărise. El şi ceilalţi erau încartiruiţi la Doshan Tappeh, unde ordinea şi disciplina erau aproape inexistente, komitehurile deţinând puterea, emiţând ordine şi contraordine, alte ordine venind de la înaltul Comandament subordonat primului ministru Bazargan, altele de la Komitehul Revoluţionar şi altele de la radio, unde din vreme în vreme vorbea şi emitea legi Ayatolahul Khomeini.

Ca mulţi alţi piloţi şi ofiţeri din întreaga ţară, Karim fusese chemat înaintea unui komiteh la un interogatoriu asupra dosarului său, crezului său politic şi legăturilor sale prerevoluţionare. Dosarul era bun şi putuse să jure cu inima curată că sprijinise Islamul, pe Khomeini şi Revoluţia, dar spectrul tatălui său atârna deasupra lui şi îşi ascunsese cu grijă dorinţa de răzbunare în cel mai adânc colţişor al sufletului. Până atunci nu fusese atins.

Cu o noapte înainte încercase să se strecoare în turnul de la Doshan Tappeh ca să găsească registrul de zbor HBC, dar fusese întors înapoi. În noaptea aceea avea de gând să încerce din nou. Îşi jurase că n-avea să greşească.

Nu trebuie! îşi zise. Şeherazada depinde de mine. O, Şeherazada! Tu, care dai sens vieţii mele, deşi nu-mi eşti îngăduită!

O căută îngrijorat cu privirea printre rânduri, ştiind că era undeva acolo. Noaptea trecută, el şi un grup de prieteni ascultaseră la radio o emisiune violentă; incendiară, a unui ayatolah fundamentalist, care se opunea Marşului de Protest al Femeilor şi cerea să aibă loc contra-demonstraţii ale drept-credincioşilor. Se îngrijorase profund pentru soarta Şeherazadei, a surorilor sale şi rudelor despre care ştia că vor ieşi de asemenea la marş. Prietenii săi erau la fel de îngrijoraţi pentru rudele lor, aşa că în dimineaţa respectivă luaseră camionul şi se alăturaseră marşului. Înarmaţi.

- Egalitate pentru femei! strigă el. Democraţia pentru totdeauna! Islamul pentru totdeauna! Democraţie, lege şi Islam pentru totdea.....

Cuvintele muriră. În faţa coloanei de demonstrante, bărbaţii formaseră o barieră groasă de-a curmezişul străzii, oprind înaintarea. Femeile din primele rânduri le vedeau pumnii ridicaţi şi furia. Instinctiv, femeile din primele şase rânduri încercară să încetinească pasul, dar nu putură. Valul miilor de trupuri le împinse inexorabil înainte.

- De ce sunt bărbaţii ăştia aşa furioşi? întrebă Şeherazada, simţindu-şi fericirea destrămându-se în înghesuiala din ce în ce mai strivitoare.

- Sunt doar prost sfătuiţi! Cei mai mulţi sunt ţărani, spuse curajoasă Namjeh Legenhi. Ne vor ca sclave! Sclave! Nu-ţi fie teamă! Allah e mare!

- Luaţi-vă de braţ, strigă Zarah. Nu ne pot opri! Allah-u akbar.

Printre bărbaţii care blocau bulevardul era si cel care, la închisoarea Evin, îl dusese la moarte pe Jared Bakravan. O recunoscuse pe Şeherazada în avangardă.

- Allah e mare! murmură extaziat, cuvintele sale fiind acoperite de strigăte. Allah m-a făcut unealta Sa ca să-l trimit în Infern pe acel bazaari viclean şi acum Allah îmi dă în mână pe târfa lui de fiică în aşternut, cu picioarele desfăcute, cu sânii ridicaţi mândri, cu ochii plini de dorinţă, cu buzele umede, auzindu-i glasul rugător:

- Ia-mă, ia-mă repede! Pentru tine e fără bani. Dă-mi-o toată, repede! Repede! Umple-mă! Desfă-mă! Pentru tine nimic! Repede! Repede! Oh Satan, ajută-mă să-l sorb pe Allah din mădularul lui...

Îşi scoase cu o smucitură pumnalul, simţindu-şi bărbăţia pulsând încordată, şi se aruncă asupra ei.

- Allah e mare!

Ţâşnise pe neaşteptate şi străbătu intervalul care-l separa de femei, doborând o jumătate de duzină, întinzând mâinile spre ea, dar alunecă şi căzu din pricina înfierbântării, scăpând cuţitul. Cele pe care le rănise ţipau şi el se zvârcoli să se ridice în picioare, bâjbâind după ea, văzând-o doar pe ea, ochii ei îngroziţi larg deschişi, cuţitul din pumnul lui gata să o despice, numai la trei paşi, doi paşi, unul... Creierul îi era plin de parfumul ei, întruchiparea duhorii diavolului. Lovitura mortală porni dar n-o atinse şi-nţelese că Satan trimisese în calea lui un djin rău. Simţi o arsură cumplită în piept, ochii îşi pierdură vederea şi muri cu numele lui Allah pe buze.

Şeherazada privea împietrită la figura năruită la picioarele ei, Ibrahim lângă ea cu arma în mână, strigăte şi ţipete şi un muget de mânie din piepturile miilor de femei care îi priveau din spate. O altă împuşcătură, un alt bărbat, se prăbuşi ţipând.

- Înainte pentru Allah! strigă Lengehi, dominându-şi teama!

Strigătul fu preluat de Ibrahim care trase de Şeherazada.

- Nu-ţi fie teamă! înainte pentru femei!

Îi văzu încrederea şi pentru o clipă îl luă dreptarul ei Karim, atât era de asemănător la înălţime, alcătuire şi chip, apoi groaza şi ura faţă de ceea ce se întâmplase izbucni într-un strigăt.

- Înainte pentru tata! Jos cu extremiştii şi Gărzile Verzi! Jos cu ucigaşii! Haide, înainte!

Îi înşfacă de braţ pe Zarah şi pe Ibrahim şi porniră înainte din nou. Alţi bărbaţi alergară către primele rânduri ca să dea ajutor şi, printre ei, camionul cu aviatori. Un alt bărbat se repezi asupra lor urlând şj fluturând un cuţit.

- Allah e mare! strigă Şeherazada, împreună cu mulţimea ca o hoardă năvalnică alături de ea, dar mai înainte de a fi neutralizat, tânărul despicase braţul lui Namjeh Lengehi.

Neabătute, rândurile din faţă împinseră înainte, amândouă părţile strigând "Allah e mare!", amândouă părţile la fel de sigure că au dreptate. Apoi opoziţia a fost zdrobită.

- Lăsaţi-le să treacă! strigă un bărbat. Şi femeile noastre sunt acolo, unele dintre ele!

- Sunt prea multe, prea multe!

Bărbaţii se traseră înapoi din calea lor şi drumul era deschis. Un muget de triumf se ridică din coloană.

-Allah-u akbarl Allah e cu noi, surori! înainte! strigă Şeherazada din nou şi marşul continuă.

Cele rănite erau purtate pe braţe sau ajutate să se dea deoparte, celelalte revărsându-se înainte. Acum protestul deveni din nou ordonat. Nimeni nu li se mai opunea, barându-le drumul, deşi mulţi bărbaţi priveau posaci de pe margine, Teymour şi alţii fotografiind militantele.

- E-un succes! spuse slab Namjeh Lengehi, încă mergând în primele rânduri, cu o basma pătată de sânge în jurul braţului. E un succes, chiar şi Ayatolahul o să înţeleagă hotărârea noastră.

- Acum putem să mergem acasă, la soţii şi familiile noastre! Am făcut ce ne-am propus şi-acum putem să mergem acasă.

- Nu, spuse Şeherazada, cu chipul palid şi murdar de praf, de pe care teama încă nu se topise. Trebuie să ieşim şi mâine, şi mâine, şi mâine, până când Imamul va accepta public să nu ne oblige să purtăm chadorul şi să ne lase drepturile.

- Da, spuse Ibrahim. Dacă vă opriţi acum, mullahii or să vă zdrobească.

- Ai dreptate, aga! O, cum pot să-ţi mulţumesc că ne-ai salvat?

- Da, spuse Zarah încă zguduită. O să ieşim şi mâine sau aceşti nebuni or să ne distrugă.

Marşul se desfăşură fără alte necazuri şi, în general, tiparul său fusese acelaşi în alte oraşe: la început necazuri, apoi protestul continuat în pace.

Dar în sate şi în micile orăşele, marşul fu oprit mai înainte de a începe. Departe, către sud, în piaţa satului din Kowiss era linişte, nu se auzea nimic în afară de şuierul biciului şi ţipete.

când coloana se formase, mullahul Hussain fusese acolo.

- Această demonstraţie e interzisă. Toate femeile care nu-s îmbrăcate după hijab pot fi învinovăţite de goliciune indecentă în public şi condamnate după legile Coranului.

Numai o jumătate de duzină dintre cele aproape două sute de femei erau îmbrăcate în paltoane şi rochii occidentale.

- Unde scrie în Coran că nu-l ascultăm pe Allah dacă nu purtăm chador? strigă una dintre femei.

Era soţia directorului băncii şi fusese la universitatea din Teheran. Îmbrăcămintea ei era modestă. Purta fustă şi părul descoperit.

- "O, Profet, spune, nevestelor şi fiicelor tale şi femeilor drept-credincioase să-şi tragă vălurile mai aproape de trupul lor". Iranul e un Stat Islamic. Primul în istorie. Imamul a decretat hijab. Este hijab. Mergeţi şi vă îmbrăcaţi imediat cum se cuvine!

- Dar drept-credincioasele din celelalte ţări nu sunt obligate să poarte chador. Şi nici conducătorii sau soţii lor nu le forţează să poarte!

- "Bărbaţii sunt cei care hotărăsc treburile femeilor, căci Allah, în mărinimia lui, a hotărât pe unul deasupra celuilalt, iar femeile cinstite sunt prin urmare supuse... Cele de care vă temeţi c-ar putea fi nesupuse, certaţi-le, îndepărtaţi-le de la voi, închideţi-le în încăperile lor si biciuiţi-le. Şi dacă după asta vi se supun, îndepărtaţi de fa voi mânia stârnită asupra lor." Mergi şi acoperă-ţi părul!

- N-am s-o fac! De mai mult de patruzeci de ani femeile iraniene n-au purtat văl.

- Patruzeci de bice o să-ţi domolească nesupunerea. Allah e mare!

Hussain făcu un semn unuia dintre acoliţii săi. Ceilalţi o înşfăcară pe femeie şi o legară. Curând biciul sfâşie materialul de pe spatele ei, în strigătele vesele ale bărbaţilor care priveau. când totul se sfârşi, femeia leşinată fu luată de acolo de celelalte femei. Restul se înapoiaseră la casele lor. În tăcere.

Atunci Hussain se întoarse către nevasta lui, cu pântecul uriaş din pricina sarcinii.

- Cum îndrăzneşti să te alături unei demonstraţii a târfelor şi femeilor stricate?

- A fost o greşeală! spuse ea împietrită de spaimă. A fost o mare greşeală! Da!

- N-ai să mănânci altceva decât apă vreme 20 de două zile, ca să-ţi aduci aminte. Dacă nu purtai copil, ai fi avut parte de acelaşi lucru, în piaţă.

- Îţi mulţumesc că eşti îndurător! Allah să te binecuvânteze şi să te păzească! îţi mulţumesc!

La aeroportul Teheran; ora 6,40 seara. Avându-l pe Andrew Gavallan pe scaunul de lângă el, McIver conduse maşina în afara zonei de mărfuri, pe drumul care se îndrepta către avionul lor ETLL, parcat pe platforma de încărcare, la patru sute de metri mai departe.

Aparatul se întorsese de la Tabriz de aproape o oră şi acum realimenta, pregătindu-se pentru zborul de întoarcere peste Golf. când aterizase, Armstrong le mulţumise cu multă efuziune pentru îngăduinţa de a folosi avionul. Acelaşi lucru îl făcuse şi colonelul Hashemi Fazir.

- Căpitanul Hogg spune că avionul se întoarce sâmbătă, domnule Gavallan! spusese politicos Hashemi. Mă întrebam dacă ai putea fi atât de amabil ca să ne duci până la Tabriz? Numai un singur zbor de data asta. Nu-i nevoie să ne aştepţi. Putem să ne întoarcem singuri.

- Desigur, colonele, spusese amabil Gavallan, neavând chef de amabilităţi cu nici unul dintre ei.

Când sosise de la Al Shargaz, în dimineaţa aceea, McIver îi spusese imediat, între patru ochi, de ce era nevoie să fie cooperanţi.

- Mac, am să mă ocup eu aşa cum ştiu de treabă asta cu Talbot, spusese el furios în faţa şantajului. Chiar de-ar fi să crape cei de la CID sau Special Branch.

Îşi puseră cu toţii mâinile la urechi când un gigantic avion de transport al Forţelor Aeriene Americane rulă pe lângă ei în drum către îndepărtatul punct de decolare, unul dintre multele aparate închiriate de guvernul american ca să evacueze personalul civil şi militar al Ambasadei Americane, unde nu mai rămăsese decât o echipă minimală. Aerul supraîncălzit din reactoare spulberă zăpada şi o aruncă asupra lor. Când Gavallan se putu face auzit, spuse:

- Talbot ţi-a lăsat un mesaj, domnule Armstrong! Şi te roagă să-l vezi cât mai repede cu putinţă.

Văzu schimbul de priviri dintre cei doi bărbaţi, întrebându-se ce ar fi putut să însemne.

- A spus şi unde, sir?

- Nu. A spus să-l cauţi cât mai repede.

Atenţia lui Gavallan fu atrasă de o mare limuzină neagră ce se apropia în viteză de ei, cu steagul oficial al lui Khomeini fluturând pe bară. Doi bărbaţi cu chipuri aspre coborâră din ea, lăsând portiera deschisă, şi-l salutară politicoşi pe Hashemi.

- Pe sîmbătă. Mulţumesc din nou, domnule Gavallan! Hashemi se urcă pe bancheta din spate.

- Cum luăm legătura cu dumneavoastră, domnule colonel, în cazul că e vreo schimbare în plan?

- Prin Robert! Poate să-mi transmită un mesaj. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră aici, la aeroport.

McIver spuse la iuţeală:

- În privinţa realimentării, mulţumesc că aţi aranjat-o! Dacă aţi putea face să primim aceleaşi servicii rapide de fiecare dată, aş aprecia asta. Şi de asemenea, aprobările noastre.

- O să mă-ngrijesc de asta! O să aveţi prioritate la zborul de sâmbătă. Dacă mai e şi altceva, vă rog spuneţi-i lui Robert! Haide, Robert.

Robert Armstrong spuse:

- Mulţumesc din nou, domnule Gavallan! Ne vedem sâmbătă, dacă nu chiar mai înainte.

Când Talbot trecuse pe acolo mai devreme, ca să se intereseze despre ora la care se întorcea Armstrong de la Tabriz, Gavaflan îl luase deoparte şi aproape uriaşe furios, vorbindu-i despre şantaj.

- Doamne iartă-mă, spusese Talbot şocat. Ce acuzaţie respingătoare, cumplit de neenglezească, Andrew - dacă pot să spun aşa. Înţeleg că Robert a depus mari eforturi ca să vă apere, pe tine, compania voastră, pe Duncan şi pe Lochart - bun băiatul ăsta, o soţie minunată, îmi pare rău de tatăl ei - de la un dezastru care-şi putea înălţa capul hidos în orice clipă. Nu-i aşa?

Zâmbise dulce.

- Înţeleg că Robert te-a rugat, te-a rugat doar, să-i acorzi o favoare modestă, uşor de împlinit. N-a luat pielea de pe tine, Andrew.

- E Special Branch, fost CID Hong Kong, nu-i aşa? Zâmbetul lui Talbot nu-şi pierduse dulceaţa.

- N-am cum să ştiu! Dar pare într-adevăr că vrea să-ţi facă un serviciu. Destul de drăguţ din partea lui, nu-i aşa?

- Are registrul de zbor?

- N-am cum să ştiu despre lucrurile astea.

- Cine-i acest colonel Fazir, oricum? Talbot îşi aprinsese o ţigară.

- Doar un prieten. Un om de treabă. E bine să-l ai prieten!

- Am văzut asta! A aranjat realimentarea şi aprobarea imediat, cu prioritate de zbor, de parcă ar fi fost însuşi Dumnezeu Atotputernicul.

- O, nu este! Sub nici o formă. Pe-aproape, dar nu Dumnezeu. Dumnezeu e englez, chicotise Talbot. Şi femeie. Nici o inteligenţa masculină n-ar putea bulibaşi lumea asta atât de minunat. Un cuvânt înţelept, bătrâne: am auzit că, urmând sfatul unuia dintre colegii tăi din Consiliul de conducere, Aii Kia, ei intenţionează să naţionalizeze toate companiile aeriene străine, în special a voastră - dacă or să poată pune vreodată hârtiile cap la cap.

Gavallan îngheţă.

- Cine-s ei?

- Contează?

După ce Talbot plecase, Gavallan intrase cu paşi hotărâţi în biroul care era plin de funcţionari - nu încă tot personalul, dar erau acolo operatorul radio, operatorul telex, şeful de birou, oamenii din depozit şi unii secretari, nici o femeie prezentă, căci toate ceruseră îngăduinţa să se ducă la Marşul de Protest.

- Mac, hai să ne plimbăm puţin.

McIver îşi ridică ochii de pe grămada de rapoarte.

- Sigur, spuse sesizând gravitatea din glas.

Nu avuseseră încă vreme să vorbească între patru ochi. Era cu neputinţă în birou sau prin apropierea lui. Toţi pereţii erau subţiri şi toate urechile larg deschise. Din momentul în care sosise Gavallan, cu câteva ore în urmă, ei doi fuseseră ocupaţi cu verificarea registrelor de încasări şi cheltuieli, a contractelor încă în vigoare, a celor îngheţate sau anulate, şi a stării fiecărei baze, toate raportând, cu mare grijă, minimum de lucrări şi maximum de neplăceri din partea autorităţilor, singura veste bună fiind aprobarea obţinută de McIver pentru exportul celor trei 212 - şi nici chiar asta nu era ceva destul de sigur, încă.

Ieşiră pe-platforma de mărfuri. Un Jumbo Jet al companiei JAL mugi pe deasupra capetelor lor.

- Se zice că sunt încă o mie de tehnicieni japonezi care tropăie nerăbdători la Iran-Toda, spuse absent McIver. Consorţiul lor a încasat-o zdravăn. Financial Times de astăzi zice că au depăşit deja cheltuielile cu o jumătate de miliard de dolari, n-au cum să isprăvească anul ăsta şi n-au cum să se retragă. Asta şi supraproducţia de pe piaţa constructorilor de nave trebuie să-i lovească rău pe cei de la Toda.

Gavallan se asigură că nu e nimeni prin preajmă.

- Cel puţin investiţiile noastre sunt mobile, Mac. Cea mai mare parte a lor.

McIver îşi ridică privirile către el, cercetând chipul plin de riduri, sprâncenele stufoase, încărunţite, ochii căprui.

- Ăsta-i motivul pentru o "întâlnire de mare importanţă"?

- Unul dintre ele.

Gavallan îi istorisi cele transmise de Talbot.

- Naţionalizaţi! Asta înseamnă să pierdem tot! Doar dacă nu facem ceva.

- Genny are dreptate, ştii?! Trebuie s-o facem singuri.

- Nu cred că-i cu putinţă. Ţi-a zis şi asta?

- Desigur, dar eu cred că putem. Ia gândeşte-te la asta: să zicem că astăzi e Ziua Unu. Tot personalul neesenţial începe să părăsească Iranul ca să fie reamplasat sau să plece în concediu; scoatem toate piesele de schimb pe care le putem, fie cu avionul nostru, fie cu cursele regulate, când o să înceapă din nou, ca fiind învechite, supranormative, pentru reparaţii sau ca bagaj personal; Zagros Trei se retrage la Kowiss, Tabriz închide temporar şi elicopterul lui Erikki se duce la Al Shargaz şi-apoi în Nigeria, împreună cu Tom Lochart de la Zagros şi un 212 de la Kowiss. Închizi birourile din Teheran şi le redeplasezi la Al Shargaz ca să conduci operaţia şi să controlezi cele trei baze care rămân la Lengeh, Kowiss şi Bandar-e Delam "până la revenirea la normalitate". Încă mai sunt valabile ordinele guvernului nostru de a evacua tot personalul neesenţial.

- Aşa e, dar...

- Lasă-mă să termin, băiete. Să zicem că putem face pregătirile şi planificarea şi toate astea în treizeci de zile. Ziua a treizeci şi una este ziua Z. La o oră anume în ziua Z - sau Z plus unu ori plus doi, depinzând de vreme sau Dumnezeu mai ştie de ce - transmitem prin radio un cuvânt de cod de la Al Shargaz. Simultan, toţi piloţii şi elicopterele care au mai rămas decolează, trec Golful în Al Shargaz, acolo înlăturăm elicele, înghesuim elicopterele în cargourile 747 pe care le închiriem de undeva, apoi le ducem la Aberdeen şi pot să ne pună sare pe coadă, sfârşi Gavallan cu un zâmbet larg. McIver îl privi.

- Eşti nebun! Îţi lipseşte o doagă, zău aşa, Chinezoiule! Are atât de multe găuri în el... Te-ai ţicnit!

- Zi-mi o gaură!

- Pot să-ţi arăt cincizeci. Mai întâi...

- Câte una pe rând, băiete! Şi a nu uita de tensiune. Cum mai stai, apropo? Genny mi-a zis să te întreb.

- Grozav, şi să nu începi din nou. Mai întâi, acelaşi moment de decolare. Elicopterele de la baze diferite vor avea decalări foarte mari din pricina distanţelor pe care trebuie să le parcurgă. Kowissul va trebui să realimenteze. Nu poate să facă mişcarea dintr-un singur salt, nici chiar trecând peste Golf.

- Ştiu asta. Facem planuri separate pentru fiecare dintre cele trei baze. Fiecare comandant de bază îşi face propriul plan cum să plece, noi suntem responsabili pentru ei numai la sosire. Skrag poate să salte uşor peste Golf. Şi tot aşa şi Rudi de la Bandar-e...

- Nu poate! Nici Rudi de la Bandar-e Delam, nici Starke de la Kowiss nu pot să facă o singură trecere peste tot Golful, până la Al Shargaz. Chiar dacă ar putea ajunge la ţărm, mai întâi. Va trebui să treacă prin spaţiul aerian kuweitian, saudit sau al Emiratelor şi Dumnezeu ştie dacă n-or să-i reţină la sol, să-i bage în puşcărie sau să ne amendeze. La Al Shargaz, la fel. Nu văd de ce s-ar purta altfel.

McIver scutură din cap.

- Şeicatele nu pot face nimic fără aprobările legale iraniene şi pe bună dreptate. Le e o frică de moarte de revoluţia lui Khomeini. S-ar putea extinde spre ei. Toţi au minorităţi şiite numeroase şi nu pot ţine piept armatei iraniene, fie ea terestră,,navală sau aeriană, dacă se hotărăşte să facă urât.

- Să le luăm pe rând, spuse calm Gavallan. Ai dreptate în privinţa lui Rudi şi a lui Starke, Mac. Dar să zicem c-ar avea permisiunea să treacă în zbor peste aceste teritorii. Ei? Am trimis câte un telex, separat, la toate controalele de trafic aerian din Golf pentru aprobări şi am primit confirmări că elicopterele S-G în tranzit pot trece pe-acolo.

- Da, dar...

- Dar să le luăm pe rând, băiete! După asta. Să zicem că toate aparatele noastre s-ar întoarce la înregistrarea britanică. Sunt englezeşti, sunt aparatele noastre, plătim noi pentru ele şi noi suntem proprietarii lor, orice ar încerca partenerii noştri să facă. Fiind înmatriculate în Anglia, nu sunt supuse legilor Iranului. Aşa e?

- Odată ce ies din ţară, da, dar n-ai să poţi face Registrul Aviatic Civil Iranian să accepte transferul şi deci nu poţi să le reînmatriculezi în Anglia.

- Să zicem c-aş putea totuşi s-o fac. Fără să am nevoie de aprobarea iraniană.

- Cum dracu ai să reuşeşti?

- Ceri. Ceri, flăcăule, ceri băieţilor de la oficiul din Londra s-o facă. Ca să-ţi spun drept, am făcut-o mai înainte dea pleca din Londra. "Lucrurile sunt cam încurcate în Iran , zic eu. "Cu desăvârşire bulibăşite, bătrâne, da", zic ei. "Aş vrea să-mi treceţi păsărelele pe înregistrare britanică, temporar", zic eu. "S-ar putea să trebuiască să le scot de-acolo până se normalizează situaţia. Desigur, cei care-s la putere în Iran o să aprobe, dar nu pot să scot nici un colţişor afurisit de hârtie de acolo, pe moment, semnat, ştiţi cum e". "Desigur bătrâne , zic ei. "E la fel şi cu afurisitul nostru de guvern. Cu oricare afurisit de guvern. Ei bine, sunt jucăriile tale, nu-i nici o îndoială în privinţa asta, e puţintei neregulamentar, dar îmi închipui c-o să fie în regulă. Te duci la băuta bătrânilor?"

McIver se opri şi îl privi uimit.

- Au acceptat?

- Nu încă, flăcăule. Şi după asta?

- Am o sută de după asta.

Iritat, McIver se puse din nou în mişcare. Era prea frig ca să rămână nemişcat.

- Dar?

- Dar dacă ţi le dau câte una, pe rând, ai să-mi dai câte un răspuns şi o soluţie posibilă - care totuşi n-o să se poată însuma.

- Sunt de acord cu Genny. Va trebui s-o facem singuri.

- Poate. Dar trebuie să se poată face. Si încă un lucru. Avem aprobarea să scoatem afară trei 2l2. Poate am putea scoate şi restul.

- Cele trei încă nu sunt afară. Partenerii, fără să mai vorbim de ICAA, n-o să ne lase din mână. Uite la Guerney: toate elicopterele lor sunt blocate la sol. Patruzeci şi opt, incluzând toate JR 2l2. Poate treizeci de milioane de dolari care ruginesc şi nu pot nici măcar să le întreţină.

Se uitară spre pistă. Ateriza un Hercules RAF. Gavallan îl urmări îndelung cu privirea.

- Talbot mi-a zis că până la sfârşitul săptămânii tehnicienii şi instructorii armatei engleze or să fie plecaţi şi la ambasadă or să rămână doar trei, incluzându-l şi pe el. Se pare că la încăierarea de la Ambasada Americană cineva s-a strecurat înăuntru sub acoperirea ei, a aruncat în aer seifurile şi a plecat cu cifrurile.

- Încă mai au chestii secrete pe aici?

- Se pare că da. Oricum, Talbot a zis că infiltraţia a udat fiecare chiloţel diplomatic din lumea creştină, sovietică şi arabă. Toate ambasadele închid. Arabii sunt cei mai cutremuraţi dintre toţi. Nici măcar unul dintre şeicii petrolului nu vrea să-l vadă pe Khomeini trecut de Golf şi toţi sunt foarte nerăbdători, dornici şi în stare să cheltuiască petrodolari ca să împiedice asta. Talbot a zis: deschis în secret, kurzii la fel, şi oricine altcineva care este arab îi sprijină pe suniţi şi este împotriva lui Khomeini. Întregul Golf stă gata să explodeze.

- Par între timp?

- Între timp el nu e atât de bătăios cum era acum câteva zile şi nu e atât de sigur că Khomeini o să se retragă în linişte la Qom. "Pe iranieni îi aşteaptă vechile şi bunele obiceiuri iraniene, bătrâne, câtă vreme sunt cu Khomeini şi cu mullahii", a zis. "Şi Khomeini o să ia frâiele - dacă nu-l asasinează mai întâi cei de stângă - şi s-a terminat cu vechiul; adică cu noi".

Îşi plesni palmele înmănuşate una de cealaltă ca să-şi pună sângele în mişcare.

- Am îngheţat ca dracu, Mac. E limpede ca apa că suntem înfundaţi rău aici. Trebuie să ne purtăm singuri de grijă.

- E un risc al dracului. S-ar putea să pierdem o parte din păsări!

- Numai dac-avem ghinion!

- Ceri cam mult de la soartă, Andy! Aminteşte-ți de cei doi mecanici din Nigeria care-au stat în puşcărie paisprezece ani doar pentru că au deservit un avion scos ilegal din ţară!

- Aia era în Nigeria şi mecanicii au rămas. Noi nu lăsăm pe nimeni în urmă. Dacă fie şi un singur om din personalul străin rămâne în urmă, or să pună mâna pe el, or să-l arunce în puşcărie şi-o să devină ostatic, în schimbul nostru şi al tuturor aparatelor noastre - doar dacă n-ai de gând să-l laşi s-o-ncaseze! Dacă nu, o să-l folosească pentru a ne forţa să ne-ntoarcem şi când o să ne-ntoarcem, o să fie al dracului de nervoşi.

- Ce facem cu angajaţii noştri iranieni? Gavallan evită subiectul.

- Dac-avem ghinion, dacă norocul e-mpotriva noastră, o să fie un dezastru orice am face. Să punem la cale un plan ca lumea, cu toate detaliile finale. Aşa, ca să fie! Asta o să ne ia săptămâni şi-ar fi bine să-l ţinem ultrasecret, doar între noi!

McIver scutură din cap.

- Va trebui să-i consultăm pe Rudi, Scragger, Lochart şi Starke dacă vrei să fie ceva serios!

- Cum spui tu.

Gavallan simţea un junghi în spate şi se-ntinse.

- Odată ce e stabilit totul ca lumea, nu va trebui să apăsam butonul final până când...

Păşiră o vreme alături în tăcere, ascultând trosnetul zăpezii. Erau aproape la capătul platoului.

- O să cerem al dracului de mult de la o mulţime de băieţi, zise McIver.

Gavallan părea să nu-l audă.

- Nu putem să lăsăm pur şi simplu aşa cincisprezece ani de muncă, nu putem să aruncăm toate economiile noastre, ale tale, ale lui Scrag, totul... Iranul nostru s-a dus. Cea mai mare parte din tipii cu care-am lucrat de-a lungul anilor au şters-o sau se ascund, sunt morţi sau s-au întors împotriva noastră, fie că vor, fie că nu. Se lucrează cu ţârâita. Avem activ un singur elicopter din cele douăzeci şi şase aflate aici. Nu suntem plătiţi de multă vreme pentru puţinul pe care-l facem şi nici nu ni se returnează cheltuielile. Cred că totul e hotărât. McIver se eschivă.

- Nu-i aşa de rău cum crezi. Partenerii...

- Mac, trebuie să-nţelegi că nu pot să anulez cu o trăsătură de condei banii care ni se datorează, plus aparatele şi piesele şi să rămânem în afaceri. Nu pot! Cele treisprezece 212 ale noastre valorează treisprezece milioane de dolari americani; nouă 206, alte unu-virgulă-două milioane în cap; trei Alouette, un alt milion si jumătate, şi trei milioane piesele de schimb - douăzeci de milioane plus-minus câţiva dolari. Nu pot să anulez toate astea. Ian m-a avertizat că Struanii au nevoie de ajutor anul ăsta. Nu mai sunt bani de rezervă. Linbar a luat unele hotărâri proaste şi... Mă rog, ştii ce cred eu despre el şi el despre mine. Dar e totuşi taipan. Nu pot să anulez ce-avem în Iran. Nu pot să scap de noile contracte pentru X63 şi nu pot să mă lupt cu Imperial care în prezent ne-o trage zdravăn în Marea Nordului cu afurisitul lor de aranjament necinstit cu banii publici.

- Nu se poate! O să ceri al dracului de mult de la băieţi, Chinezoiule!

- Şi de la tine, Mac, nu te uita pe tine! Va fi un efort de echipă, nu numai pentru mine, ci şi pentru ei, pentru că e asta sau groapa!

- Cea mai mare parte a băieţilor noştri îşi pot găsi de lucru fără probleme. Piaţa are nevoie disperată de piloţi experimentaţi de elicoptere care au mai lucrat în petrol

- Şi ce? Fac pariu cu tine că marea lor majoritate ar da mult să fie cu noi. Avem grijă de ei, îi plătim cu dolari buni, avem cele mai bune limite de siguranţă, S-G e cea mai bună companie de elicoptere din lume - şi ei o ştiu. Ei o ştiu! Tu şi cu mine ştim că facem parte din Nobila Casă, pentru Dumnezeu, şi asta înseamnă şi ea ceva!

Ochii lui Gavallan se luminară brusc de o strălucire nestăvilită.

- O să iasă mare ghidușie dacă scăpăm! Mi-ar plăcea să-i dau peste nas lui Linbar. Când o să vină vremea, o să-i întrebăm pe băieţi. Între timp, toate motoarele în plin. Da, băiete?

- E-n regulă! spuse McIver fără entuziasm. cât priveşte planificarea...

- Te cunosc prea bine, Mc. Curând o să tropăi de nerăbdare şi eu o să fiu ăla care o să zică "stai aşa! Cum rămâne cu asta şi ailaltă?"

Dar McIver nu-l asculta. În mintea lui încerca să alcătuiască un plan, în ciuda imposibilului, excepţie făcând înregistrarea britanică. Ar schimba asta cu ceva situaţia?

- Andy, în privinţa planului. Ar fi bine să-i dăm un cod.

- Genny zice c-ar trebui să-i spunem "Vârtejul".

1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   53

Падобныя:

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconChaire «James McGill» d’étude du discours social
«James McGill» d’étude du discours social (The James McGill Professorship of Social Discourse Theory) pour deux mandats consécutifs,...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconДжэймс Дуглас Морысан / James Douglas Morrison
Джэймс Дуглас Морысан/ James Douglas Morrison (1943 – 1971) – Амерыканскі паэт, эсэіст, аўтар песняў, вакаліст гурта The Doors. Як...

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconFeel da bounce vol. 3

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconVol. 11, No. 13/14, July 2010

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 66, No. 3, September, 2006

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 59, No. 1, March, 1999

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconSalis, Vol. 63, No. 3, September, 2003

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconUnisist newsletter Vol. 23 N°2 page

James Clavell Vârtejul Vol. 2 iconTemps de vol depuis Paris

Размесціце кнопку на сваім сайце:
be.convdocs.org


База данных защищена авторским правом ©be.convdocs.org 2012
звярнуцца да адміністрацыі
be.convdocs.org
Галоўная старонка